"Un fel de anarhie reacționară" - dialog

Marius Chivu: Democraţia opiniilor nu presupune obligativitatea opiniilor (o să rîzi, a spus-o şi Caragiale) – acesta ar fi primul corolar al libertăţii de exprimare. La noi însă dreptul şi obligativitatea se confundă. Cei care comentează pe Internet – pe bloguri, pe forumurile ziarelor etc. – cred că părerea lor e nu doar indispensabilă, dar şi infailibilă. Nu pare să existe un „drum al Damascului“ pe Internet sau la TV. E mult egocentrism şi impertinenţă şi amatorism aici. Cum îţi explici că s-a ajuns în această fundătură a dialogului?

Alex. Leo Şerban: Da, toţi cei care comentează chiar cred că părerea lor contează, dar, oare, nu au fost învăţaţi să creadă asta de la televizor, din publicitate, din (în fine) politică – adică din ceva care combină televiziunea şi publicitatea? Suportul (gratuit, să nu uităm!) deschide apetitul; ego-ul fiecăruia îl urmează. La un nivel mai profund (mă rog, cît poate să fie de profund datul cu părerea pe Internet), această cacofonie generală reflectă gradul de nesiguranţă şi de frustrare al fiecăruia. Libertatea de exprimare este un bun cîştigat, asta e cert; dar această libertate nu garantează şi disponibilitatea altuia de a asculta – sau de a fi de acord cu – părerea exprimată. Şi, cum românul se pricepe la orice – de la politică la filme trecînd prin fotbal –, aceste libertăţi paralele (care nu produc, evident, decît simulacre de dialog) sînt folosite, ba chiar abuzate, într-un mod exacerbat, aproape apoplectic (cînd nu de-a dreptul apocaliptic). Ceea ce se obţine este clar contraproductiv: o extenuare sterilă a comunicării. „Onanimul“ (cu o vorbă antologică a lui Ioan T. Morar) este anonimul de pe net care nu vrea neapărat să convingă, ci să se convingă că există. „Comunicarea“ este alibiul; în spatele lui, omul nervos şi nebăgat în seamă susţine, de fapt, monoloage autolegitimatoare.

Nu crezi însă că onanimii („comentez, deci mă autosatisfac, deci exist!“) sînt, de fapt, victimele acestui atractiv mediu-capcană unde viteza, varietatea şi excesul de informaţii produc/determină inflaţia de opinii?! Un fel de fatalitate postmodernă care facilitează expunerea, re-producerea şi propagarea sinelui (un mediu tehnologic unde, practic, nu există selecţie naturală: cele 15 minute de glorie şi putere aparţin, de fapt, tuturor şi nimănui în acelaşi timp), uzînd însă prin informaţii esenţa, iar prin opinii, comunicarea...

Ba da! Pentru că este precum Internetul – unde poţi găsi totul, dar e mai greu să găseşti fix ce te interesează. Internetul e un mediu eminamente orizontal: toate opiniile sînt pe acelaşi plan şi au aceeaşi greutate. Care e revanşa cantităţii asupra calităţii – şi nu, cantitatea nu trece în calitate!

Problema opiniilor pe Internet este că fiecare încearcă să demoleze Autoritatea substituindu-i mici „autorităţi“. Toţi sînt mici dictatori pe o cîmpie plană, luptîndu-se cu alţi mici dictatori (ascunşi sub acelaşi anonimat) şi care nu se unesc decît atunci cînd cineva cu nume + prenume (preferabil, o autoritate într-un domeniu) îşi spune, la rîndul său, părerea. În acel moment, se produce un strigăt de luptă general: „intrusul“ trebuie biruit! Ceea ce li se permite anonimilor (criticarea/atacarea/insultarea celor cu nume + prenume, preferabil autorităţi) nu li se permite acestora. „Onanimii“ au „dreptul“ de a porcăi pe oricine are sau este un nume; aceştia însă, în mod paradoxal, nu au acelaşi drept: dacă şi-l exercită, totuşi, vor avea de înfruntat armatele reunite ale micilor dictatori de pe cîmpia Internetului, care-i vor sări în cap.

Conform principiului „dacă eşti vedetă renunţi la intimitate în spaţiul public“, o autoritate trebuie să renunţe şi ea la imunitatea intelectuală în faţa anonimilor amatori de opinii...

Este un fel de corectitudine politică pe dos: anonimii (deşi sînt majoritari) „trebuie“ protejaţi de insulte; cei cu nume + prenume, preferabil autorităţi (deşi sînt minoritari), trebuie insultaţi. Dacă eşti un nume cu autoritate nu-i poţi spune unui anonim că vorbeşte prostii (deşi toate semnele discursului său duc către această concluzie logică); dar el te poate face prost fără probleme şi fără a aduce vreun argument: „argumentul“ este însuşi faptul că el ştie cine eşti, în timp ce tu nu ştii cine e! Este o patologie, evident. Întrebarea ar fi dacă ea este consubstanţială suportului, respectiv codurilor de „invizibilitate“, sau accidentală – o simplă caracteristică a oricărui început, urmînd ca lucrurile să se aşeze/reglementeze în timp. Deşi unii susţin că tocmai această reglementare ar duce la „sfîrşitul Internetului as we know it“. Pe scurt: Internetul as we know it este protejat de un fel de anarhie reacţionară (sau de o formă de reacţionarism anarhic). Iar asta, mă tem, este ceva endemic.

Eu văd acest fel de anarhie reacţionară – proletitudine politică? – ca un logo-terorism democratizat: pe Internet orice anonim poate „atenta“, cu încărcătura limbajului său artizanal plasat prin subsolurile sau prin colţurile site-urilor ori blogurilor, la corpul mediatic/ideatic al unei autorităţi. Revendicare nu există, e doar o formă de anihilare simbolică...

Aşa e. Şi tocmai de aceea eu am ales strategia duşmanului dinăuntru, producînd virusări ale „reţelei“. Pe Internet sînt un provocator, mă joc cu aşa-zisa „comunicare online“, pe care o deturnez în fel şi chip – în funcţie de interesele şi umorile de moment. Ideea e să o fac inoperantă din exces de informaţii (majoritatea, false şi contradictorii). E ceea ce-mi ocupă o parte din timp, dar combin utilul cu plăcutul. „Identitatea“ mea online (pe care, oricum, nu dau două parale) e în permanentă metamorfoză.

Identitatea online îmi pare un fel de sine troian: poate fi orice şi (îţi) poate fi „împrumutată“ de oricine! Expunerea online este incontrolabilă (practic, oricine are acces la tine) şi, prin asta, epuizantă, predispusă metamorfozei, dar prin descompunere, prin contaminarea cu viruşii anonimatului, acei paraziţi ai corpului şi identităţii tale textuale. Prefer acestei identităţi textuale, corpul fizic, iar comunicării online, solitudinea realităţii. Infernul sînt ceilalţi în sevraj de opinie!  

Alex. Leo Şerban este critic de film şi poate fi citit pe http://twitter.com/alsbyals.