Un examen fără relevanţă

29 august 2012   Tema săptămînii

„Universitatea «Spiru Haret» şi alte
universităţi controlează Ministerul
Educaţiei şi Parlamentul României“ –  

Mihail Hărdău,
ex-ministru al Educaţiei  

Totul a început în 1990, cu o cerere de diplome formidabilă. Liceale şi universitare. Diplome care-şi găseau valoare de întrebuinţare în piaţa muncii, încă dominată de stat, ca principal angajator. Inclusiv pentru cei deja angajaţi la stat, dar care îşi ridicau statutul profesional şi salarial cu ajutorul unor diplome de nimeni verificate.

Cum cererea creează ofertă, zis şi făcut. Cu sprijinul parlamentarilor şi al Ministerului Educaţiei, s-a dezvoltat în cîţiva ani o adevărată industrie, cunoscută sub sintagma „fabrici de diplome“, evaluată la aproximativ un miliard de euro pe an. Trecerea de la 125.000 de studenţi, în 1990, la 8-900.000, în zece ani, s-a făcut cu un rabat imens de calitate – profesorii, conferenţiarii, doctoratele nu se fac la comandă, în cîţiva ani. Dar fabricile de diplome, odată pornite, aduceau venituri fabuloase fondatorilor, mai ales că funcţionau în regim de instituţii de interes public, fără să plătească taxe şi impozite precum alte entităţi comerciale.

Odată cu trecerea anilor, şi „materia primă“ a fabricilor de diplome se reducea numeric.

De la început, mistificarea, fraudarea, ipocrizia organizării examenului de bacalaureat au fost esenţiale în această adevărată conspiraţie împotriva educaţiei. Viitorii cotizanţi ai fabricilor de diplome, private, dar şi de stat, nu trebuiau blocaţi într-un examen. (La un moment dat, universităţile de stat, invidioase pe cît de uşor se îmbogăţesc privaţii, au cerut şi au obţinut şi ele taxarea studenţilor, chiar pînă la un nivel de 70% din cifra de şcolarizare.)

Cum amatori erau suficienţi, toată lumea cîştiga, cel puţin pe termen scurt şi mediu. Părinţii îşi vedeau odraslele intrate în categoria „boierilor“, directorii, inspectorii şi profesorii se puteau lăuda cu procente de promovare magnifice, pe lîngă alte foloase neortodoxe, iar cei mai cîştigaţi erau universitarii la uşile cărora veneau valuri, valuri de amatori de diplome şi plătitori de taxe.

Şi mai grav, ministrul Ecaterina Andronescu a desfiinţat Şcoala profesională, în vechea organizare, înlocuind-o cu Şcoli de Arte şi Meserii, o struţo-cămilă de care nu avea nimeni nevoie. Elevii cei mai slabi – cu note de 2, 3, 4 – veneau la licee tehnologice unde, comparativ cu elevii din filiere teoretice, aveau triple sarcini de învăţare: curriculum-ul general-teoretic, tehnic-teoretic şi cel de instruire practică. Bineînţeles că nu asimilau nimic temeinic, iar prima sacrificată a fost instruirea practică. Pe ruta progresivă, cu un an mai lungă, ajungeau tot la bacalaureat, îl luau şi pe acesta şi mergeau la universitate. Chiar dacă nu ştiau să scrie corect sau să facă minime calcule aritmetice.

Examenul de admitere la licee ar fi avut şansa să-i elimine pe acei elevi care nu aveau resursele specifice unui traseu educaţional conceptual-teoretic, pretenţios. A fost eliminat din aceleaşi considerente: drum întins şi fără piedici spre fabricile de diplome.

La faptul că productivitatea, competitivitatea, atractivitatea economiei depind esenţial de sistemele de educaţie şi formare profesională nu se gîndea nimeni dintre cei plătiţi s-o facă.

S-a ajuns la aberaţii de genul:

● Universitatea „Spiru Haret“ a avut, la un moment dat, 340.000 de studenţi înmatriculaţi, la 750 de profesori titulari.

● Aproape toţi absolvenţii unei serii de liceu se regăseau în învăţămîntul superior.

● La un liceu celebru din Mehedinţi, toţi elevii au obţinut la proba de educaţie fizică note de 10; n-a fost unul mai grăsuţ, într-o dispoziţie fizică proastă, nu s-a împiedicat nici unul la probele sportive.

● Tot judeţul Mehedinţi a avut următoarea evoluţie a procentului de promovare, în perioada 2010-2012: 99%, 82%, 27%, 53%, 30%. Halucinant, fiind vorba de zeci de mii de elevi, care nu se supun legilor statistice!

Mai aproape de realitate

Ministrul Daniel Funeriu a avut tăria să întrerupă cursul mistificării şi al ipocriziei, în organizarea examenului de bacalaureat. Ideea camerelor de supraveghere a avut un efect salutar, prin prisma ajungerii la procente de promovare apropiate de realitate: 45%, 16%, 44% sînt procentele la ultimele trei examene de bacalaureat. Miraculos e faptul că a găsit audienţă la cei 40.000 de profesori, inspectori, directori, participanţi la organizarea şi supravegherea examenelor de bacalaureat.

Diplomele nu-şi mai găsesc valoare de întrebuinţare în piaţa muncii, odată cu ieşirea statului ca principal angajator din această piaţă. Angajatorii privaţi nu se uită doar la diplome, fără interviu, probe de lucru, angajare de probă. Aşa se face că anul acesta nici măcar nu s-au înscris la examenul de bacalaureat toţi cei care aveau dreptul s-o facă. Nu-i mai ajută diplomele la obţinerea unui job bine plătit.

Ne apropiem de revenirea la paradigma „meseria brăţară de aur“, care să înlocuiască „diploma deschizătoare de uşi la angajare“. O spune şi piaţa muncii, în care raportul între joburi ce necesită studii superioare şi celelalte este 1/15.

Privind retrospectiv, cine este mai vinovat pentru evoluţia sistemelor de educaţie şi formare profesională?

În primul rînd, statul, guvernele, care au sacrificat interesele economiei naţionale pentru interesele private ale fabricilor de diplome. Trebuiau create multiple trasee educaţionale şi îndrumaţi tinerii, prin orientarea şcolară şi profesională, prin examene de admitere la licee, pe acele trasee congruente cu resursele, înclinaţiile, talentele fiecăruia.

În al doilea rînd, părinţii şi elevii, care s-au lăsat orbiţi de mirajul unei cariere profesionale de „boieri“, fără să se întrebe dacă au şi datele personale necesare. Aşa că, după ce obţineau diplomă după diplomă, cumpărate sau cu eforturi minime, se trezeau la 23-24 de ani, cu buzunarele burduşite de diplome, dar fără să ştie să facă ceva concret. Şi luau totul de la zero, după ce cheltuiseră şi ei şi statul resurse importante de bani şi timp.

În al treilea rînd, profesorii, directorii şi inspectorii, bucuroşi că educaţia este „locul unde nimeni nu dă socoteală de nimic“. Dăm acum socoteală cu toţii, ca naţie, cînd spectrul economic al Greciei ne suflă în ceafă.

Ce este de făcut?

Este necesară implementarea Legii Educaţiei Naţionale, completată cu lucruri care n-au fost prinse în lege: salarizarea după performanţă şi rezultatele muncii, evaluarea post-finanţare a resurselor financiare investite-evaluate de terţă parte, eventual din afara ţării, creşterea bugetului educaţiei doar după realizarea mecanismelor de verificare şi control a randamentului investirii banilor, fără de care aceştia dispar ca apa în nisip.

Poate că ar trebui să regîndim conceptul de cultură generală, obţinută într-un gimnaziu prelungit pînă la 16 ani, ca apoi să urmeze perioada de profesionalizare, în cadrul şcolilor profesionale, şi a filierei tehnologice (vocaţionale) a liceelor sau de preprofesionalizare, în cadrul filierei teoretice a liceelor.

În privinţa viitoarelor examene de bacalaureat există o soluţie simplă, dată de nivelul la care au ajuns aplicaţiile informatice, asemănătoare examenului de rezidenţiat de la medici. Candidaţii primesc teste-grilă personalizate, generate de aplicaţii informatice, în dimineaţa examenului, dintr-un bazin de teste standardizate, similare, dar nu identice. Astfel se opreşte fraudarea iar corectarea se face de asemenea informatizat. Cu excepţia examenelor de comunicare în limba română şi limbi străine.

Fără un efort de modernizare şi schimbare a paradigmei educaţionale nu vom reuşi să integrăm România în Uniunea Europeană, de la care ar fi trebuit să învăţăm deja că şcoala înseamnă a „învăţa să ştii, să faci, să fii, să trăim împreună“. Sîntem încă departe de acest deziderat.

Ştefan Vlaston este profesor de matematică, preşedintele Asociaţiei pentru educaţie şi cercetare EDU CER, publicist.

Foto: L. Muntean

Mai multe