Un examen de conștiință
E foarte greu să vorbești „cu calm”, „la rece” despre MeToo. Fenomenul social, care s-a născut în urmă cu cinci ani pe rețelele de socializare, declanșează mai tot timpul discuții aprinse, patimi, transformate uneori în reale furii. Și de o parte, și de alta a baricadei, căci este un subiect care divizează și care ridică baricade.
De o parte a baricadei sînt cei care acuză o traumă veche – abuzul asupra femeii, care provine din acea mentalitate arhaică potrivit căreia femeia nu este decît o slujitoare și un obiect sexual, drept care nu prețuiește mai mult decît face, iar problema respectului în ceea ce o privește nici nu se pune, de vreme ce femeia este un cetățean „de mîna a doua”. Deși, de-a lungul vremii, au existat și mărturii din partea victimelor masculine care au denunțat hărțuirea sexuală, majoritatea celor care acuză acest tip de comportament rămîne totuși feminină. Pentru că, zeci de ani de-a rîndul, femeile de pretutindeni au fost puse într-o cutiuță pe care scria „supunere”. Femeia „trebuie” să fie așa și nu altminteri, dacă vrea să reușească, trebuie să facă anumite compromisuri, să fie „înțelegătoare”, să fie „drăguță”, altfel ușa i se va închide în nas. MeToo, afirmă susținătorii mișcării, a demascat această mentalitate, iar marele său merit, din care se autoalimentează și capătă putere, este acela că a ajutat la conștientizarea hărțuirii sexuale și la demascarea amplorii pe care abuzul sexual o poate avea, în toate domeniile și, mai ales, la toate nivelurile – căci, deși procese de hărțuire sexuală au mai existat (primul notat în istoria SUA datînd din 1974, Barnes vs Train), MeToo a pornit, de fapt, cu demascarea abuzurilor la nivel înalt – printre primele nume „mari” fiind șeful Fox News, Roger Ailes, și Harvey Weinstein (acuzatoarele fiind, de altfel, și ele nume cunoscute).
De cealaltă parte, criticii MeToo acuză vehemența acestei mișcări care, susțin cei mai moderați, nu a făcut decît să arunce în derizoriu realele acuze de hărțuire, devenind un soi de morală a fabulei „Petrică și lupul“. Iar recentul proces dintre Johnny Depp și fosta lui soție, Amber Heard, le-a dat din plin apă la moară. Criticii mai aprigi merg mai departe cu acuzele, demontînd chiar și nucleul de bază al mișcării: MeToo s-a născut pe rețelele de socializare, or știm cu toții ce fabrică de haite sînt acestea; mișcarea nu este decît o altă manifestare a „extremismului feminin”; s-a ideologizat, provocînd derapaje majore: dacă doar sînt galant cu o femeie și-i țin ușa de la intrare, poate să mă dea în judecată pentru hărțuire, așa că nici nu mai intru în lift cu o femeie, că cine știe ce vorbe îmi va scoate și mă trezesc fără job, fără familie, pe scurt, un paria al societății. În plus, criticii se revoltă și contra acuzelor tardive: de ce „victima” nu a reacționat pe loc, de ce nu a vorbit la momentul respectiv și s-a trezit abia după cîțiva ani să aducă acuzații?
Pe de o parte, MeToo a pornit de la furia contra mentalității de supușenie, pe de alta, a trezit frica de a fi luat în vizor, de a ți se picta o țintă pe spate, din cu totul alte motive, doar pentru că azi MeToo este o „modă” îmbrățișată de o generație de revoltați.
Totuși, dacă ar fi să stăm strîmb și să judecăm drept, poate că am descoperi în această mișcare și părțile bune, și cele rele. Popularizarea subiectului hărțuirii sexuale, pînă mai odinioară un tabu, nu a făcut decît să dea curaj unei minorități, nu demografice, ci mai curînd psihologice – victimele care de rușine nu vorbeau, sau de frică nu reacționau –, să se dezbare de aceste poltronerii mentale, inoculate social și de a refuza statutul de victimă.
Însă, bineînțeles, în siajul acestei popularizări au existat (și nu există întotdeauna?) și profitori. Cei care au știut să prindă momentul și să se cocoațe pe un val care, de fapt, nu era al lor. Și, cum fondul valului este unul profund emoțional, s-au amestecat de minune în mulțime, dîndu-se drept victime, cînd în fapt nu s-au dovedit a fi decît niște prădători.
Dacă tragem linie și socotim, probabil că valoarea intrinsecă a mișcării MeToo constă, de fapt, într-o autoevaluare: pentru agresorii cărora agresiunea li se părea ceva normal, pentru victime, să se dezbare de frică și să vorbească, și pentru impostorii care profită de suferințele altora. Căci, privit din unghiul potrivit, MeToo poate însemna mai mult decît mediatizare, scandal, procese: poate fi un real examen de conștiință. Bineînțeles, pentru cei care o au.