Un Dumnezeu care leneveşte
Dumnezeu – sau hîrtoapa conceptuală în care s-au îngrămădit fantastice resturi de înţelegere – leneveşte şi el. Susţin un asemenea lucru nenumărate documente din civilizaţii răspîndite pe toată suprafaţa religioasă a lumii. O susţin, de pildă, unii amerindieni, unii polinezieni, numeroşi africani, o parte din Orientul Apropiat, precum şi religiile Australiei, monoteismele pot fi la un moment dat şi ele implicate – şi chiar şi fragmente din folclorul religios autohton. Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd cantitatea de mărturii începea să iasă la lumină comparativ, savanţii de atunci, istorici ai religiilor şi etnologi cu precădere, i-au găsit un nume vechi şi apt: deus otiosus. Zeul creator suprem intră la un moment (mitologic) dat într-o formă durabilă de eclipsă. Se retrage, se îndepărtează. Este separat, este inactiv. E impasibil, e definit prin imperturbabilitate. Creaţia este nu numai primul său act, ci şi ultimul. În general, creaţioniştii omit să mai menţioneze şi astfel de retrageri, după cum refuză să admită probleme sensibile de teodicee. Un Mare Zeu creator nu e însă niciodată totuna cu un Mare Zeu creator retras. Neimplicat în interminabila dinamică pestriţă a lumii pe care a declanşat-o, nici nu are prin urmare un cult. E neîndoios definibil printr-un otium cum dignitate. Dar antropomorfizat, sau mai degrabă văzut dinspre creaturi, altfel decît în tradiţia deistă din care îi vine numele tehnic, este leneş.
Există specii foarte sofisticate de trîndăvie. Chiar şi atotputernicia poate lîncezi, poate intra într-o impenetrabilă, enigmatică sastiseală. Şi hiperactivitatea, şi lenea au dezvoltat un imaginar popular în stare să înghită şi profilul divinităţilor supreme. Păstrînd clare atribute iudeo-creştine, foarte răspîndită şi întrucîtva post-religioasă e viziunea populară exponenţial mecanicistă în care un Mare Zeu trebăluieşte generalizînd întîmpinarea de nevoi. Un Mare Funcţionar, un arhibirocrat celest numai bun de a sorta doleanţe. Un condicar al sugestiilor şi reclamaţiilor. Un mare – un inexorabil – Ghişeu. Un deus otiosus, dimpotrivă, nu face altceva decît să lenevească. Nu răspunde nici unei solicitări. S-a retras în ceruri, înapoia lumii. S-a îndepărtat, nu mai coboară pe pămînt (însoţit eventual, ca în atîtea relatări săteşti, de Sfîntul Petru), e somnolent, neputincios, rămîne izolat, e distrat, e deficient şi e obosit. Nu face ceea ce poate face sau ceea ce are de făcut. Alţii, subsidiarii, preiau aceste atribuţii. Cu un verb cadastral mai urîţel: nici nu se mai poziţionează. Mitologia, folclorul, literatura leneşilor şi lenevelii abundă în variaţiuni asupra temei nepoziţionării. Lenea fiind „împărăteasă mare“ (cumva o fiinţă supremă ea însăşi), Creangă constata astut că nepoziţionarea poate include pînă şi posmagii.
Cariera intelectuală modernă a unor dei otiosi a recuperat speculaţiile teologice în cîmpul antropologiei şi etnologiei coloniale, cu precădere în explorările religiilor Africii şi Americilor. Generaţia lui Wilhelm Schmidt, Robert Eisler şi mai ales Raffaele Pettazzoni a descoperit sute (de fapt: mii) de exemple de fiinţe supreme care deschid marile naraţiuni religioase (mari – chiar dacă exemplele „primitivilor“ păreau umile), dar se limitează apoi la exact acest rol cosmogonic. Deus otiosus devenea o categorie de sine-stătătoare în istoria generală şi comparată a religiilor. Cititor omnivor şi impecabil, Pettazzoni organiza, acum aproape un secol, întreaga documentaţie într-o mare carte despre L’essere celeste nelle credenze dei popoli primitivi, prim volum dintr-un imposibil Dio. Formazione e sviluppo del monoteismo nella storia delle religioni. De curînd apărută, o citea înfrigurat un adolescent autodidact în mansarda lui din strada Melodiei (Melodiei pentru că între mahalalele Caimatei şi Scaune se strîngeau pe vremuri leneşi lăutari încă nearvuniţi, de aceea o stradă paralelă se şi chema, dar asta s-a uitat, strada Plăcerei). Cîte lucruri a putut învăţa şi pune în mişcare tînărul Eliade din asemenea cărţi avea să devină limpede ani mai tîrziu. O arheologie completă chiar şi numai a acestui punct ar ieşi cu mult din rama acestui articol (aşa e cu Pettazzoni, aşa e chiar şi cu Eliade).
Se poate surprinde însă esenţialul. În acel context totuşi liceal s-a familizarizat Eliade cu divinităţi care pierd prim planul în favoarea unor fracţii de activitate notorie repurtate de alte divinităţi, secundare. Nu e absolut deloc întîmplător că Eliade bătrîn a decis să redacteze chiar el articolul Deus otiosus din decatlonul erudit cunoscut ca Encyclopedia of Religion (împreună cu discipolul său direct Lawrence Eugene Sullivan). În Histoire des croyances et des idées religieuses, în capitolul despre originile islamului, Eliade ajunge chiar să-l numească pe Allah „deus otiosus al arabilor“, fapt mai surprinzător în context monoteist. Trăsătura principală e însă cu totul alta: Eliade a asociat încă din prima tinereţe îndepărtarea şi astfel inactivitatea („lenea“) unei fiinţe supreme cu irecognoscibilitatea sacrului pe care ea îl poate desfăşura. Intervenţia – în viaţa oamenilor, în istorie – e astfel deopotrivă protejată şi ambiguă.
Cel dintîi care a sesizat şi a studiat pasarela dintre funcţia unui deus otiosus şi camuflarea sacrului & irecognoscibilitatea miracolului a fost Ioan Petru Culianu (el însuşi autor al unui articol mărunt despre deus otiosus). În suplimentul de monografie Eliade necunoscutul, prin 1982-1983, el amintea că pentru Eliade cel din Oceanografie deja „irecognoscibilul este forma perfectă de revelaţie divină; căci divinitatea nu se mai manifestă, nu se mai realizează prin contrast, ci activează direct în umanitate, prin contact, prin venirea laolaltă“ şi comenta: „Varianta lui Hegel este varianta pesimistă: «Dumnezeu însuşi e mort» (Glauben und Wissen, 1802). Aceea a lui Eliade este varianta optimistă: Dumnezeu există, dar a încetat de-acum încolo să se mai manifeste – teorie în care poate fi deopotrivă plasată, ca erezie, poziţia hegeliană, pentru care absenţa esenţială a lui Dumnezeu corespunde cu moartea lui. [...] Există, desigur, un miracol cognoscibil, dar incomunicabil: moartea, «ruptura de nivel» care «sparge acoperişul casei» acolo unde iubirea doar l-a crăpat puţin“.
Fisura (care ar putea fi iubirea) şi rupturile personale intransmisibile (care sînt morţile individuale) sînt temele mari care animă toată literatura lui Eliade, nu numai pe cea ştiinţifică, prioritară oricum. Pettazzoni şi-a notat la un moment dat planul unui „Articolo su l’otiositas“. Nu l-a mai scris. Dar cînd s-au întîlnit, el şi Eliade, la un mare congres, la Amsterdam în 1950, amîndoi erau experţii lenevelii stranii a lui Dumnezeu. O lungă însemnare din jurnalul discipolului, la 8 noiembrie 1959 şi care pare astăzi foarte întortocheată, se încheia cu concluzia: „Transcendenţa sa se confundă cu eclipsa sa“. Lavorare stanca, ar putea repeta acest tip de zeu după scriitorul care i a înlesnit lui Eliade traducerea primelor sale cărţi în limba lui Pettazzoni. Jonathan Z. Smith a observat anii trecuţi că tranziţia de la analiza morfologică (precum cea din Tratatul de istorie a religiilor, în capitolul despre zeii cerului, încheiat în mare parte la Lisabona, în vara lui 1945, şi păstrat în Bucureşti la Biblioteca Academiei) la interpretarea cvasi-teologică e foarte riscantă. Şi e, de altfel, contraproductivă. Una e să observi aplicat că diferiţi zei uranieni tind să se retragă, să devină similar oţioşi, şi cu totul altceva să construieşti, din punctul de observaţie al unui istoric al religiilor, o suprateologie. Asta nu a făcut numai Eliade, ci şi cei care au crezut că se inspiră din el, ca Paul Tillich şi Thomas J.J. Altizer, cînd au început să vorbească, antrenînd o lungă istorie a nihilismelor religioase şi areligioase, despre o „teologie a morţii lui Dumnezeu“.
Pettazzoni a folosit în mai multe scrieri exemplul acelei divinităţi supreme dintr-o insulă a Microneziei care – literalmente – doarme. Tot timpul. O transcendenţă somniferă, un adormit etanş. Aborigenii dintr-o insulă a Carolinelor au mers pînă la a delega activismul unei divinităţi filiale care, cînd apare nevoia întreruperii acestei somnolenţe, îi ridică pleoapele. Cu mîna! Dumnezeu nu a murit, însă e atît de adormit încît trebuie intervenit manual, ca în recomandările calpe pentru stări de urgenţă ale unui hidrant. Lenevosului zeu i se ridică pleoapele cu degetele. Nu ştim ce ar mai putea vedea. Nu ştim dacă mai vede. Aici, singurul necesar e un poet.
Sau cel puţin asta înţelegi în unele zile lenevoase de la sfîrşitul verilor.
Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.