Un drum la Turda
Salina din Turda este lucrul cel mai uimitor pe care l-am văzut în ultimii ani, la noi și aiurea. Mai fusesem în copilărie la Muntele de sare de la Slănic Prahova, iar cu cîțiva ani în urmă la Cacica și nu aveam cine știe ce așteptări. O salină era pentru mine ceva sufocant, claustrofob, din obscuritatea căreia răsăreau uneori săli cu sculpturi în sare reprezentînd femei goale și sfinți, opera ocnașilor, bisericile și bordelurile lor săpate-n sarea-nnegrită și umedă. Dar hai s-o vedem și pe-asta, mi-am zis, dacă tot o laudă atîta lume.
Primele săli n-au fost cine știe ce: mici, cu un fel de agregate ruginite, lîngă care se aflau explicații pe care nu le-am citit. Au urmat culoare lungi și-n cele din urmă ne-am găsit în fața liftului. Mulțimea care stătea la coadă ca să coboare ne-a descurajat însă și-am luat-o pe scări. Am coborît treisprezece etaje, scanînd cu privirile, pe măsură ce coboram, o hală pentru care cuvintele „gigantic“, „colosal“, „grandios“ erau prea mărunte. Hala era puternic luminată și avea o sută de metri înălțime. De fapt, proporțiile ei erau dantești, n-aveau nimic a face cu măruntele noastre trupuri biologice. Cînd am ajuns jos ne-am crezut în Walhalla sau în Hiperboreea, „la frig și la urși“. Era o întindere de sare vitrificată cît mai multe terenuri de fotbal, pe care-naintam mărunți, uitîndu-ne-mprejur cu un fel de spaimă religioasă. Edilii găsiseră cu cale să facă acolo un parc de distracții cu o mulțime de atracții, inclusiv o roată mare ce se rotea lent pe sub bolta de trei ori mai înaltă decît ea. Ne-am suit în roata mare, am urcat și-am coborît de-a lungul pereților văluriți, tăiați în sare, sare de bucătărie, cel mai umil, dar aici cel mai fantastic mineral. Aici sarea lucea ca valurile rîurilor în lumina marilor reflectoare de sub plafon. Am rătăcit prin frigul halei încă vreo oră, cînd am aflat cu mirare că mai erau lucruri de văzut.
Cineva mi-a spus că sub acea urieșească grotă mai era încă una, la fel de vastă. Liftul ducea și mai adînc în marele cristal de sare. Am luat-o iar pe scări în jos, căci și-aici liftul era asaltat de sutele de vizitatori ce rătăciseră pîn-atunci, ca patinatorii pe rîurile flamande înghețate, pe toată suprafața incintei subterane. Am coborît încă treisprezece etaje ca să ne găsim, asemenea bătrînului rege Tlá, într-o altă grotă, de data asta aflată-ntr-o penumbră care-o făcea și mai vastă, căci imaginația muncea mai mult la extinderea limitelor ei. Plafonul, de data asta, nu se zărea, iar pereții îndepărtați, de sare mai întunecată, parcă, erau cumva încețoșați. În mijlocul sălii se afla surpriza cea mai mare, un vast lac subteran, cu apele negre licărind de lumina îndepărtată a farurilor și purtînd bărci în care se aflau cîte doi sau trei vizitatori dintre care unul trăgea la rame. Am numărat șapte sau opt bărci care pluteau în același timp pe apele negre, clipocind cu ecouri de peșteră. Unde lacul se îngusta, se construise un pod, era de asemenea în construcție o terasă în aer liber (dacă se poate spune așa) pentru cei ce‑ar dori un punch fierbinte cu aburii urcînd, încolăciți, în noapte.
Am urcat la suprafață pe scări. Douăzeci și șase de etaje par multe, și chiar și sînt, dacă nu ești anesteziat de uimire. Le-am suit ca nimic, tot uitîndu-ne la priveliștea care nu era din realitate. Cînd am ajuns la suprafață am simțit, ca Gulliver întors din țara uriașilor, că lumea e tare măruntă. Ne-am dus la singurul restaurant mai ca lumea din Turda, unde-am mîncat în tăcere. Toate cuvintele ne rămăseseră acolo, în subteran.
Mircea Cărtărescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Solenoid, Editura Humnitas, 2015.