(un) Disney şi animaţia japoneză

Magie. Povești. Lumi fantastice. Desene animate. Copilărie. Acestea să fie primele asocieri care apar în mintea consumatorului Disney? În mintea mea, poate? Care să fie oare cele din mintea unui consumator de anime? Deși aceste prime linii a­brupte pot părea începutul unei prelegeri alb-negru, cu termeni absoluți și indubitabili, asemenea spiritualității japoneze care transpare printre cadrele animate, mă aflu aici pentru a explora tușurile gri ce se insinuează de-a lungul istoriei animației, în buna sa „tradiție“ trans­culturală. Pentru că inspirația curge din ambele sensuri, pornind cu primele influențe Walt Disney asupra lui Osamu Tezuka (și invers, de altfel!), unul dintre „părinții“ benzilor desenate japoneze (manga) și serialelor animate (anime) ale anilor ’50-’80 (probabil ați auzit de Kimba, cel ce se presupune că stă la baza clasicului Lion King) ori cu imaginea controversată a lui Hayao Miyazaki, fondatorul celui mai popular studio de animație japonez, Ghibli, cîștigător de Oscar în 2003 și supranumit Disney-ul Asiei – un titlu pe care, însă, îl reneagă cu putere.

Dar să ne întoarcem pentru cîteva mo­mente la esența așa-zisei dispute: animația – acest mediu la fel de încîlcit în definire, care redă libertatea și extinde limitele imaginației prin posibilitățile tehnice aferente, exprimînd profund aspecte personale, conștiente sau nu, ale gîndirii și simțirii umane, în termenii lui Paul Wells (1998). Și ce poate fi mai profund și mai personal decît tehnica metamorfozei, pe care Disney o supralicitează în călătoriile eroilor și eroinelor sale către maturizare (Beauty and the Beast, The Emperor’s New Groove, The Princess and the Frog),  pe care Miyazaki o infuzează cu teme mari și grele precum ecologia, singurătatea, sacrificiul, familia (Mononoke Hime, Kurenai no buta, Sent to Chihiro no kamikakushi), pe care anime-urile o explorează adesea convențional, adesea experimental în genuri diverse, cu protagoniști care susțin ori modifică tipologii, pentru a ajunge la același numitor comun: învingerea forțelor malefice, regăsirea ori găsirea adevăratei identități, adevăratului Sine.

Transformarea este, cel mai adesea, spectaculoasă vizual, fiind așadar una de ordin fizic, însă, de fiecare dată, fără excepție, este însoțită de cea profundă pe care Wells o include în însăși definiția animației, cea interioară (spirituală, valorică, identitară). Poate că este o exagerare ori poate că întind limitele (largi!) acestui mediu cînd spun că, indiferent de gen, personaj, subiect, întotdeauna vom ajunge la o criză identitară, la o călătorie și o regăsire ori o descoperire. Aici, însă, intervine și marea dispută reală, atît la nivel academic, cît și la nivel de audiențe și fani situați în cele două „tabere“: este vorba de o profunzime reală cînd vorbim despre Disney?

Un studiu extensiv realizat între 2008 și 2009 în Canada, China, Taiwan, Franța, Tunisia și Japonia, incluzînd studenți, dar și profesioniști din industria popular culture japoneză, identifică drept una dintre temele centrale alternativa Disney (un-Disney în original , Anne Copper-Chen, 2011), ținînd cont de popularitatea tot mai mare și puterea acestui tip de produs cultural în fața animației americane echivalate, cel mai adesea, cu produsele animate Disney. Popular culture japoneză, reprezentată mai ales de anime la nivel global (și manga în subsidiar), devine forța culturală, dar și economică ce stă cot la cot cu ceea ce pare a fi hegemonia sau disneyificarea lumii, pentru a o detrona (ceea ce în studiile academice este numită puterea soft a Japoniei). La o privire mai atentă, însă, granițele geopolitice conțin nuanțe la fel de gri ce se traduc în numeroase colaborări între studio­uri japoneze de succes, precum Toei sau Ghibli, și Disney, ce presupun licențierea unor anime -uri, transformarea lor pentru piețele occidentale implicînd voci celebre de la Hollywood ș.a.m.d.

Iată că nu totul este ceea ce pare a fi, iar transformările tehnice și insinuarea tot mai puternică a popular culture în viața de zi cu zi, asemeni vocii pătrunzătoare a sirenei Ariel, aduce acest versus într-o nouă lumină. Cu toate acestea, cele două mari figuri, Disney și Miyazaki, au ceva în comun: apelul la fantastic, preocuparea aproape obsesivă pentru realism, formalism și credibilitate. Totul prin puterea familiarului, fie prin reinterpretările poveștilor Grimm/Charles Perrault în cazul Disney, fie prin apelul la „ce înseamnă să trăiești“ cu ideologiile aferente, în cazul Miyazaki/Ghibli. Nota bene, totuși: Miyazaki este și nu este subsumat anime- urilor, fiind un autor per se. Iar Disney încearcă să se reinventeze, să depășească linearitatea și soluțiile în adevăruri absolute (Bine vs Rău) în producții recente. Dacă reușește sau nu, aceasta este o temă de discuție pentru alte pagini.

Ce rămîne la final este, pînă la urmă, su­­biectivitatea, transformarea personală a privitorului față în față cu animația. Pen­tru fanul din mine, animația japoneză este echivalentul filozofiei în imagini miș­cătoare, pe cînd Disney este doar o amintire simplă și colorată din copilărie. Alb-negru? 

Alice Teodorescu este doctorandă în Știin­­țele Comunicării la Universitatea Bu­cu­rești, avînd ca interes de cercetare popular cul­ture japoneză și identitatea de fan la nivel global.