Un cîntec cu acorduri ample

16 mai 2012   Tema săptămînii

Titlul parafrazează (prin decuparea din context) un cîntec de muzică uşoară din 1983, compus de Ion Cristinoiu şi apărut pe discul Nufărul alb al Angelei Similea, considerată de numeroşi fani începutul şi sfîrşitul stilului abordat. Dar pînă la probarea ori infirmarea acestei teorii despre supremaţie ori durată de viaţă în lumea de nişă în care intenţionez a mă aventura, vă propun să ne întoarcem cu cîteva decenii, pentru a ne lua avîntul necesar depăşirii unei bariere greu de trecut: uitarea.

Istoria muzicii uşoare româneşti, în fapt un şir de evenimente şi biografii întretăiate, este legată indisolubil de cea a Televiziunii Române, principala platformă de lansare şi promovare a genului. Între moartea lui Stalin, prima transmisie TVR (din 31 decembrie 1956 – 1 ianuarie 1957) şi apoi părăsirea acestei lumi, respectiv a puterii, de către Gheorghiu-Dej, semnalez un interval de timp care coincide cu reconstrucţia ţării, în tandem cu estomparea amintirilor legate de război. Delectarea a avut legătură în acele vremuri mai degrabă cu prestaţiile scenice decît cu canalele media. Alături de televiziune, radioul şi presa scrisă purtaseră pe umeri misiunea politică de onoare de a comenta realismul socialist. Nu trebuie să credem însă că bunicii şi părinţii noştri au refuzat ori ar fi fost refuzaţi de distracţie în amintita perioadă, nici că la petrecerile private sau pe terasele restaurantelor s-ar fi auzit cîntece patriotice. Din amintiri, evocări, relatări ale oamenilor care au prins acei ani, putem deduce că fiecare a găsit într-un fel sau altul ceea ce a căutat. Bunăoară, Maria Tănase, Jean Moscopol sau Gică Petrescu au încîntat publicul momentului fără a aduce în discurs macaralele sau alte fetişuri ale comunismului. De asemenea, iubitorii de jazz îi puteau asculta, în săli de club ascunse reflectoarelor, pe Richard Oschanitzky, Jancy Körössy sau Eugen Ciceu.

Începînd cu anii ’65-’70, se creaseră deja premisele industriei de divertisment în România. Cum, din păcate, nu s-a putut pune problema continuităţii logice între valorile burgheze ale perioadei interbelice şi prezentul de atunci, din cauză că la timpuri noi era nevoie de oameni noi, modelele au fost importate din Europa Centrală şi de Vest. Uniunea Sovietică reprezenta puterea de care încercam să ne îndepărtăm, iar America era prea îndepărtată pentru un modest împrumut est-european. Primele formaţii şi interpreţi au mers fie pe varianta de inspiraţie britanică, fie pe filiera italiană. Pentru cei ce îşi amintesc, în timp ce Mihaela Mihai interpreta „Vivo per lei“, iar Margareta Pîslaru – „Guarda che luna“, Phoenix combăteau cu „Friday on My Mind“ şi „Lady Madonna“, iar Sincron (cu Dan Fugaru) provocau cu „Wooly Bully“ şi „Hippy Shake“.

Explozia mişcării hippie, care presupunea plete, barbă, îmbrăcăminte extravagantă, libertate sexuală, a tăiat de pe lista opţiunilor TV amintita direcţie, care a cunoscut o interesantă evoluţie şi un parcurs labirintic în underground. Muzica, dacă nu oficială, cel puţin dezirabilă, a fost, din acel moment, cea născută cu contribuţia materialului genetic al „şlagărului italian“. Şi pentru că am introdus termenul „şlagăr“, acesta desemnează o melodie care se bucură, la un moment dat, de o mare popularitate, cîntec la modă, derivat din germanul Schlager (verbul schlagen fiind echivalentul englezescului to hit). Aşadar, muzica uşoară românească a anilor ’70-’80 nu a avut hit-uri, ci şlagăre.

Epoca de şlagăr

Grupul eligibililor – interpreţi, compozitori, aranjori, textieri – număra, cu tot cu dansatori, nu mai mult de cîteva sute de persoane, dar cei care contau cu adevărat erau doar cîteva zeci. O statistică neoficială ar indica probabil faptul că, în anii ’70-’80, poporul român s-a întîlnit cel mai des pe sticla altarelor, pardon – televizoarelor, cu Angela Similea, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Elena Cîrstea, Stela Enache, Mihai Constantinescu, Cornel Constantiniu, Marius Ţeicu, Horia Moculescu, Florin Bogardo, Temistocle Popa, Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Vasile Veselovski, Mihai Maximilian, Eugen Rotaru şi Andreea Andrei. În afară de cei amintiţi, în cadrul emisiunilor-spectacol, cetăţenii republicii avea multiple ocazii să-i vadă şi să-i audă pe prezentatorul Octavian Ursulescu şi pe maestrul Sile Dinicu.

Am reprodus mica (dar nu şi modesta) listă de mai sus, mai degrabă pentru culoare, decît pentru a obţine vreun efect de audienţă. Cititorul de astăzi va trece cu siguranţă în grabă peste aceste hiper-nume, fără vreo patimă ori sentiment, dacă nu a prins perioada în care era imposibil să trăieşti pe meleagurile noastre fără a avea sădite în subconştient o mulţime de lucruri şi persoane de top (ne cerem scuze pentru cei pe care nu i-am amintit, dar întotdeauna lucrurile nerostite vor rămîne majoritare/îi asigurăm totodată pe toţi cei la care ne-am referit, sau o vom face, de consideraţia noastră). A declara pe propria răspundere că nu ştii cine este, de exemplu, (regretatul) Dan Spătaru însemna că ceva nu este în regulă cu tine, chiar dacă mediul în care evoluai însemna cu totul altceva decît muzica.

Cele mai importante festivaluri-concurs erau Steaua fără nume, Cerbul de Aur, Mamaia, Şlagăre în devenire, în orice ordine doreşte cititorul. O mulţime de femei frumoase şi bărbaţi prezentabili, cu toţii tineri şi puternici, urcau cu încredere pe scenele (re)numitelor festivaluri şi ale consacrării naţionale. O reuşită echivala cu însăşi reuşita în viaţă. Cîştigătorul avea să-i însoţească pe tot parcursul vieţii pe telespectatori, iar aceştia aveau să se dea la o parte, în tot acest timp, din calea (fericirii) lor.

Disco decent

Pentru că dezbaterile sociale şi politice erau subiecte tabu, patimile cetăţeanului de rînd, membru de bază al societăţii socialiste multilateral dezvoltate, erau centrate în jurul vedetelor din sport, film sau muzică. În serile de sîmbătă şi după-amiezele de duminică, familiile adunate în faţa televizorului deliberau asupra supremaţiei Angelei sau a Corinei, a rafinamentului lui Marius sau a profunzimii lui Horia. Iniţiaţii deplîngeau plecarea din ţară a Mihaelei Mihai sau a Margaretei Pîslaru, fără de care muzica uşoară românească nu a mai fost ceea ce ar fi putut fi. Cu gîndul la emisiunile TV Album duminical şi La sfîrşit de săptămînă, aduc cu această ocazie un omagiu vocilor (pe care le consider) fără pereche în muzica la care ne referim: aceea a Aurei Urziceanu (în afară de jazz, Aura a abordat şi alte genuri) şi a regretatului Aurelian Andreescu. Revenind (cu picioarele pe pămînt), dintre formaţii, amintesc în mod de asemenea selectiv: Savoy, Duetul Stereo, Grup 5T, Roşu şi Negru (varianta cu regretatul Liviu Tudan), care pe lîngă rock cînta şi un pop asimilabil cu muzica uşoară. Se pare că celebritatea oferită de muzica uşoară este greu de suportat în grup, interpreţii trebuind să-şi asume unicitatea.

Apariţia la televizor, la radio, pe disc, în reviste şi mai ales în almanahuri era un veritabil paşaport pentru contracte la teatre de revistă, spectacole estivale, restaurante sau (pentru o parte a interpreţilor) nunţi şi botezuri.

Este interesant faptul că mişcarea disco nu şi-a găsit locul în mediile oficiale, cel mai probabil din pricina ţinutelor sexy şi a atitudinii decadent nonconformiste. Interpreţii şi formaţiile noastre apăreau pe scenă îmbrăcate decent – bărbaţii în costum, tunşi regulamentar, femeile cu rochii sau fuste cît mai apropiate de glezne. Dansul era redus la bucle făcute cu mîinile şi la atitudine dezinvoltă. Grupuri de dansatori înconjurau vedeta în timpul sesiunilor de playback, lărgind cu mult potenţialul de audienţă al emisiunilor, pe care cine nu le vedea nu avea subiecte de discuţie în societate. Exista unanimitate în privinţa elementului scenografic şi coregrafic suprem, care nu putea fi altul decît coborîrea divei pe o scară (special construită pentru spectacole), proprietate personală, în Studioul 4 al televiziunii unice, în cadrul unor microrecitaluri legendare.

Poveşti cu cîntec şi cu cîntăreţi sînt multe; nu credem însă că avem dreptul moral de a le face publice, cu atît mai mult cu cît nu putem garanta autenticitatea lor. Sînt mituri şi legende lansate cu plecare din mediul cameramanilor, sunetiştilor, coafezelor, hotelierilor, ospătarilor şi aşa mai departe, categorii socio-profesionale care interacţionau cu vedetele, de pe poziţii privilegiate.

Pentru a încheia în punctul de la care am pornit, nu ştiu dacă cei în cauză au trăit pentru muzică, dar, cu siguranţă au supravieţuit cumva prin cîntecele lor, căci viaţa lor „în cîntec s-a mutat“.

Mihai Plămădeală
este muzician, istoric şi teoretician de artă.

Foto: Corina Chiriac, Mamaia, 1984

Mai multe