Un amestec delicat

6 noiembrie 2013   Tema săptămînii

Un prieten american, om pe la 70 de ani, matematician foarte bun, îmi povestea odată despre tinereţile lui destul de zbuciumate din perioada hippy, pe vremea cînd a fi de stînga (americană, of course) era aproape un must într-un campus universitar, şi cînd orice profesor mai tînăr şi cu capul pe umeri se droga mai mult sau mai puţin serios, cot la cot cu studenţii lui. El nu lua nimic hard, doar iarbă. Care-i dădea, spune el, o stare de bine. Şi ce făcea el în şi cu starea asta de bine? Matematică, ce credeaţi?! Lucra cu plăcere, avea idei, avea rezultate(1). Mai ia şi-acum, din cînd în cînd, în aceleaşi scopuri terapeutice. Cam plicticoasă întrebuinţare a narcoticelor – ar zice unii.

În matematică, probabil şi în alte ştiinţe, emoţia şi raţiunea pot sta perfect alături. În proporţie rezonabilă (sic!), nu se deranjează una pe alta. Există, pe de o parte, senzaţia de uluire, de mirare pe care ţi-o dau înţelegerea unui raport neaşteptat între lucruri diferite, descifrarea enigmei. Există, încă înainte de asta, bucuria contemplării unui lucru frumos – enunţ matematic frumos, de exemplu, demonstrat deja sau doar bănuit. Există excitaţia produsă de doar intuirea soluţiei. Există emoţia aceea rece, extrem de intensă, vecină cu transa, pe care ţi-o dă înşiruirea raţionamentelor din clipa în care simţi, ştii cumva, că eşti pe drumul cel bun. În cuvintele lui André Weil, fratele lui Simone Weil, matematician uriaş al secolului trecut(2): „Orice matematician demn de acest nume a simţit, chiar dacă numai arareori, starea de exaltare lucidă în care un gînd urmează altuia ca prin miracol... Spre deosebire de plăcerea sexuală, sentimentul acesta poate dura ore şi chiar zile întregi.“ Există, din păcate, şi tristeţea, ruşinea momentului cînd descoperi o greşeală – iar cînd ţi-o descoperă altul...

Fatală, aşadar, e doar proporţia greşită a ingredientelor, nu alăturarea. Raţiunea nu are de ce se lipsi de emoţie, nu trebuie să devină seacă. Iar emoţiile complet necontrolate... Din păcate, ce vedem azi în jurul nostru e tocmai un amestec indigest în care predomină emoţia sub varii forme. Parcă am fi o societate de exaltaţi care a pierdut obişnuinţa raţionamentului. Spaţiul public pare a găzdui doar studii de caz pentru erori flagrante de logică, toate drapate într-o pseudoargumentaţie susţinută numai din rărunchi.

Poate că e normal să fie aşa, iar curioasă ar fi situaţia contrară. Exerciţiul raţiunii e complicat, cere o anume disciplină şi, pentru majoritatea, frustrant. Mai uşor acceptă lumea ce i se adresează nemijlocit, semnalul dat inimii, să spunem, iar nu minţii. Cam asta ar trebui să înţelegem, de pildă, din dificultatea vechilor evrei de a accepta monoteismul impus de Moise – religie destul de seacă, abstractă, în care la divinitate ajungi mai degrabă cu mintea, prin studiu, religie care reduce la minim, de nu chiar elimină ritualul. Asperitate netezită cumva de creştinismul care readuce în prim-plan iubirea, emoţia directă. Iar o componentă a antisemitismului conceptual, de pildă, e chiar „răzvrătirea sentimentului împotriva raţiunii reci şi socotitoare“(3).

Curios e, pentru mine, spectacolul acelor creatori care se străduiesc să elimine din creaţia lor una sau cealaltă componentă a binomului. Cînd se tinde către „emoţie în stare pură“, mai e cum mai e, mai e o şansă. Sinistră îmi apare încercarea de a elimina, prin conceptualizare excesivă, emoţia: ies lucrări uscate, chiar urîte (dar nu urîţenia aceea fascinantă, atrăgătoare – urîte şi-atît), care nu plac, nu atrag, nu se adresează decît raţiunii şi, de aceea, trebuie îndelung explicate, de înşişi autorii şi, de multe ori, sînt exemplificarea unor teorii foarte elaborate. O fi arta cosa mentale, dar parcă nici într-atît. Şi chiar dacă ajung să(-i) înţeleg, tot nu-mi place ce fac. Şi am bănuiala că nici ei nu fac cu plăcere ce fac. Poate că nişte iarbă le-ar prine bine.

(1) Oare de ce nu scrie cineva, poate chiar Andrei Oişteanu, şi despre „oameni de ştiinţă şi narcotice“?
(2) Apud Teorema vie, cartea lui Cedric Villani pe care am tradus-o şi care urmează să apară la Editura Humanitas.
(3) Gilles Zenou, Priviri asupra condiţiei evreieşti, EST, 2008.  

Liviu Ornea este profesor de matematică la Universitatea Bucureşti.

Mai multe