Un alt fel de a învăţa

1 mai 2013   Tema săptămînii

Astăzi, educaţia a capătat noi sensuri, iar „a învăţa“ nu mai are aceeaşi semnificaţie ca în trecut. Din ce în ce mai multă lume conştientizează faptul că educaţia nu mai poate fi înţeleasă doar ca un proces ce are loc exclusiv în cadrul unei şcoli, iar responsabilitatea pentru ca un proces de învăţare să se producă nu mai aparţine exclusiv cadrelor didactice. Căci, pînă la urmă, învăţarea nu ţine cont de vîrstă, neexistînd o limită pînă la care putem acumula cunoştinţe sau dezvolta abilităţi şi atitudini.

Conceptul de educaţie nonformală apare, în discursul internaţional, către sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Este important de reţinut că discursul a apărut într-un context care semnala o criză educaţională şi care propunea, astfel, o abordare diferită pentru sistemele de învăţămînt formal ale ţărilor în curs de dezvoltare. De la bun început, conceptul de educaţie nonformală a pornit ca o reacţie de revoltă şi a stîrnit discuţii aprinse cu referire la definirea acestuia, la încadrarea lui şi mai ales la opoziţia sau complementaritatea faţă de sistemul formal de învăţămînt.

Scurt istoric

Printre primii autori în domeniu, Philip H. Coombs afirma, în 1968, în lucrarea sa The World Educational Crisis: A Systems Approach că „programele mai flexibile compensează deficienţele sistemului formal de învăţămînt şi se nasc din neputinţa acestuia de a se adapta suficient de repede la nevoile în continuă schimbare ale oamenilor.“ Existau, astfel, diferite abordări care luau în calcul educaţia nonformală (fie ca „educaţie în afara şcolii“, fie ca un tip de educaţie aflată în opoziţie cu educaţia formală), care, însă, nu semnalau nici o diferenţă între educaţia formală şi cea nonformală.

Definirea conceptului a apărut, de fapt, de la cercetători ca Philip H. Coombs şi Manzoor Ahmed, care, în 1974, defineau educaţia nonformală ca fiind „orice activitate organizată, cu scop educaţional, care se desfăşoară în afara structurii sistemului formal de învăţămînt.“

În afara discursurilor care aveau loc la nivel teoretic, exista în continuare o activitate prolifică a organizaţiilor de dezvoltare şi ajutor la nivel mondial. UNESCO, de exemplu, a fost pentru multă vreme un practician şi promotor asiduu al conceptului iar în anul 1997 organizaţia definea educaţia nonformală ca fiind alcătuită din „orice activităţi educaţionale organizate şi susţinute care nu corespund exact cu ceea ce numim educaţie formală. Aceasta poate fi realizată în cadrul sau în afara instituţiilor de educaţie şi se adresează persoanelor de toate vîrstele.“

La nivel internaţional, în momentul de faţă există o oarecare abordare comună asupra conceptului de educaţie nonformală, abordare care, însă, nu este unanim acceptată. De ce? În primul rînd, din perspectiva practicii, instituţii şi oameni diferiţi abordează acelaşi concept în mod distinct, luînd în calcul premisele în funcţie de beneficiarii cu care lucrează. În al doilea rînd, dacă educaţia nonformală ar fi standardizată pentru toată lumea în acelaşi fel, ea nu ar mai fi non... formală.

Nonformalul în Europa şi în România

La nivel european, există în prezent o tendinţă de unificare a conceptului şi o integrare în ideea de învăţare „pe toată durata vieţii“, mai ales din perspectiva politicilor educaţionale care guvernează spaţiul comunitar. Unul dintre documentele de politici importante în acest sens este „Cadrul strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educaţiei şi formării profesionale – ET 2020“. Acesta include două obiective strategice, care pun accentul pe învăţarea pe toată durata vieţii, mobilitate şi „îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei educaţiei şi formării“, cu deosebire pe competenţele-cheie. De asemenea, concluziile Consiliului European privind rolul educaţiei şi formării în cadrul punerii în aplicare a strategiei „Europa 2020“, evidenţiază faptul că „educaţia şi formarea profesională au un rol-cheie, prin asigurarea unor competenţe şi aptitudini relevante şi de înaltă calitate“ (Procesul Copenhaga).

În acelaşi timp, două iniţiative majore la nivel european – „Tineret în mişcare“ şi „O agendă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă“ – pun accent pe aspecte legate de competenţe şi contexte de formare, de validare a cunoştinţelor dobîndite în contexte nonformale sau informale, precum şi pe procesul de tranziţie între diferite niveluri (educaţie, formare şi/sau muncă).

Tot în acest sens, glosarul terminologic propus de Cedefop (Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale) în 2011 descrie învăţarea în contexte nonformale ca fiind un tip semistructurat de învăţare, ceea ce reflectă modalitatea în care procesul se referă la nevoia celui care învaţă, dar şi intenţionalitatea participării persoanei la învăţare.

La nivel naţional, Legea Educaţiei Naţionale din România (nr. 1/2011) se aliniază cu politicile europene în domeniu, susţine şi face accesibilă atingerea obiectivelor acestora în domeniul educaţiei. Astfel, articolul 328 (2) descrie învăţarea pe toată durata vieţii drept: „totalitatea activităţilor de învăţare realizate de fiecare persoană pe parcursul vieţii în contexte formale, nonformale şi informale, în scopul formării sau dezvoltării competenţelor dintr-o multiplă perspectivă: personală, civică, socială ori ocupaţională.“

Formal, informal, nonformal

Învăţarea în context formal (care se produce mai ales în instituţii acreditate de învăţămînt şi de formare – precum şcoală, universitate, instituţii acreditate de formare profesională etc.) este definită de Legea Educaţiei ca fiind organizată într-un cadru instituţionalizat, presupunînd proiectare didactică explicită şi existenţa obligatorie a unui curriculum. De asemenea, educaţia formală are obiective, durată şi resurse – fiind de multe ori susţinută de stat, nu depinde automat de voinţa celui care învaţă, parte din ea fiind obligatorie şi, specific educaţiei formale, este axată pe certificarea cunoştinţelor şi a competenţelor.

Potrivit aceleiaşi legi, învăţarea în contexte nonformale (care are loc mai ales în afara instituţiilor acreditate de învăţămînt şi de formare profesională, însă nu exclusiv şi mai ales în contexte diverse, precum în cadrul activităţilor organizaţiilor nonguvernamentale etc.) presupune activităţi planificate cu obiective clare de învăţare, dar nu urmează în mod explicit un curriculum, spre deosebire de activităţile de educaţie formală; are o durată variabilă, în ideea în care nu se subscrie în mod automat unui ciclu de învăţare; presupune intenţionalitate din partea celui care învaţă şi nu conduce în mod automat la certificarea cunoştinţelor şi a competenţelor dobîndite.

Cît despre învăţarea în contexte informale (cea care se produce în orice context, mai ales în familie, la muncă, la locul de joacă etc.), aceasta este definită prin faptul că nu este organizată sau structurată pe obiective; este asociată activităţilor cotidiene; nu presupune intenţionalitate din partea celui care învaţă şi nu conduce în mod automat la certificarea cunoştinţelor şi a competenţelor dobîndite.

Pornind de la delimitările de mai sus, putem sublinia cîteva caracteristici importante ale educaţiei nonformale. Este centrată şi răspunde nevoilor reale de învăţare ale oamenilor, fiind adaptată grupului şi/sau individului. Acest lucru se întîmplă datorită faptului că nu urmăreşte un standard bine definit şi identic pentru toate persoanele, fiind particularizată în funcţie de nevoi individuale şi presupunînd o învăţare în ritm propriu. Altfel spus, printr-un proces de învăţare în context nonformal, o persoană învaţă lucruri, de care are nevoie, într-un mod accesibil.

Deşi complex şi bine planificat, un proces de învăţare în context nonformal va presupune flexibilitate, astfel încît orice conţinut al procesului să poată fi ajustat în funcţie de situaţia particulară a persoanelor care învaţă.

Un element esenţial al unui proces de educaţie nonformală este metoda activă şi diversificată de învăţare participativă, interactivă, care permite achiziţia uşoară de noi cunoştinţe, abilităţi, atitudini. Spre exemplu, poţi învăţa despre Legea gravitaţiei urmărind un film cu Superman.

Certificată sau nu?

Un proces de educaţie nonformală poate să conducă la recunoaşterea competenţelor dobîndite, însă nu în mod automat, fiind, în esenţă, o formă de învăţare necertificată. De asemenea, un astfel de proces presupune extinderea cadrului de învăţare, diversificarea şi flexibilizarea spaţiului şi timpului de învăţare, astfel încît un asemenea proces poate avea loc fie într-o sală de clasă, fie într-o cafenea.

În plus, educaţia nonformală poate aduce o schimbare în bine în comunitate, prin prisma schimbărilor atitudinale ale celor angrenaţi într-un astfel de proces.

Vlad Dumitrescu este manager de proiecte la FDSC.

Foto: FDSC

Mai multe