Un acasă care nu mai există

M-am născut pe 6 ianuarie 1987, deci la Revoluție aveam aproape trei ani. Toate amintirile mele sînt din democrație – nu degeaba zic oamenii de știință că primele amintiri pe care le avem sînt din jurul vîrstei de trei ani; cum ar veni, din cei șapte ani de-acasă, importanți sînt ultimii patru-cinci. Generația mea a învățat despre libertate, printre altele, de la părinții și bunicii noștri, care învățau odată cu noi.

Nu știu dacă și asta e o caracteristică a generației sau mai degrabă a zonei, dar cei de vîrsta mea sînt foarte mîndri că sînt băcăuani. Cred că e un soi atipic de patriotism local; într-un fel, ne mîndrim nu numai că ne-am născut, ci și că am supraviețuit acolo. Cu toții avem prieteni din copilărie care au rămas acasă și negreșit, de fiecare dată cînd ne întoarcem, ne vedem cu ei. Cînd ne întîlnim în diferite medii profesionale și descoperim că sîntem concitadini, ne aliem, ne ajutăm, cu toate că uneori sîntem de părți diferite ale baricadei. Și povestim. Ne povestim Bacăul copilăriilor noastre. 

În anii ’90, de exemplu, am locuit în centrul orașului, într-un apartament de trei camere, într-un bloc de patru etaje, construit în anii ’60. În primii doi-trei ani, stăteam cu bunicii și străbunicul, dar nu îmi amintesc nimic din perioada aceea. Părinții mei și sora mea locuiau la capătul orașului, într-un cartier mai mult muncitoresc, unde după Revoluție mulți dintre locatari au ajuns șomeri și nu au mai avut bani să plătească întreținerea. Pentru că termoficarea din acea parte de nord a orașului nu a mai funcționat de la un punct încolo, s-au mutat și ei cu noi. Dar nici din perioada în care tata a stat cu noi nu prea îmi aduc multe aminte, probabil că mi-am blocat puținele amintiri după ce a murit.

Locul nostru de joacă era ca o cetate triunghiulară, un cartier construit între cele două străzi principale, mărginit în cele trei capete de blocuri; în interiorul cetății, erau vreo două-trei alei, pe care rar vedeai mașini, iar între ele, un parc mare. Nu prea se întîmpla să ieșim din oaza noastră de liniște, dar, cînd o făceam, percepeam plimbarea ca pe o aventură. Ori mergeam la magazinul din stația de autobuz, să cumpărăm Coca-Cola, ori ne aventuram mai mult, să cumpărăm suc la dozator Fresco Exotic cu gust de mango, de la care mă umpleam de bube, ori mergeam în centru, la librărie, la alimentară sau la cinema.

Încet-încet, reperele s-au modificat. Primul spațiu care s-a schimbat a fost alimentara: o parte din ea s-a transformat într-un magazin de păpuși Barbie, o parte într-unul de ziare, reviste, cărți comerciale și țigări, iar restul în Agricola. Magazinul era pasiunea bunicului meu: că avea sau nu ce să ia de acolo, intra în fiecare zi și se uita la rafturi. Nu era prea diferit de alimentara veche, doar că acum era mult mai luminat și cu foarte multă sticlă: vitrine de sus pînă jos, uși de sticlă, mobilier de sticlă, totul strălucea în lumina becurilor care luminau varietatea de produse. Bunicul cred că era uimit că era mereu marfă, părea că mergea mereu doar așa, să verifice să nu fi fost un vis. Mie îmi plăcea la vitrina cu dulciuri. Dincolo de tejghea, doamna de acolo vindea tot felul de biscuiți, napolitane sau bomboane vrac. Mama ne cumpăra o dată pe lună biscuiți Poieni și napolitane cu ciocolată, vărsate. Uneori mai lua savarine sau ecleruri, pentru că erau mai bune decît la cofetărie.

Într-o zi, în vacanța de vară, a venit cineva la noi și ne-a spus că la Agricola îți dădeau un pahar de Pepsi gratis. Nu l-am crezut, i-am spus că minte, cum adică gratis? De ce? Aparent, era un Pepsi nou, care nu avea zahăr, deși tot era dulce, și o fată de la Agricola îți dădea paharul fără să ceri tu. N-am rezistat și ne-am dus și noi. Era multă lume, cam toți veniseră pentru același lucru, să primească un pahar de Pepsi gratuit. Am stat la coadă, am ajuns lîngă fata aia, care s-a uitat la noi, a zîmbit și ne-a întins cîte un pahar fără să ne zică nimic. În spatele ei, doamna de la dulciuri s-a uitat urît la noi și ne-a mustrat cu o mișcare scurtă din cap. Ne-a fost puțin rușine, că ne știa, dar sucul era prea bun, așa că ne-am gîndit la un plan ca să mai primim o dată: să mergem acasă și să ne schimbăm de haine. Soră-mea s-a dus la bunica, s-a plîns că-i era cald cu părul lăsat pe spate și că voia un coc, eu am luat o șapcă, amîndoi ne-am pus alte haine și ne-am întors la coadă. Am primit și al doilea pahar, fata ne-a zîmbit ca prima dată, dar doamna de la dulciuri s-a uitat și mai urît la noi. Ne-am speriat puțin, dar adrenalina pusese stăpînire pe noi, așa că ne-am dus iar acasă, unde soră-mea s-a plîns că o doare capul de la clame și că vrea coadă de cal, iar eu am luat alte haine și am renunțat la șapcă. Ne-am așezat din nou la coadă, mînați de o senzație pe care nu o mai simțiserăm vreodată, o frică amestecată cu plăcere. Ne-am trezit scoși din rînd de mama, care ne-a tras pînă afară, unde ne-a făcut un scandal monstru. Doamna de la prăjituri ne pîrîse. Ea n-o crezuse și o acuzase pe fată că ne confundase, că noi nu am fi făcut niciodată asta, cînd, hop, am apărut noi, pentru a treia oară în ziua aia.

Al doilea lucru care s-a schimbat în centru a fost cinematograful „Muncitorul“, care s-a închis. Acolo s-a deschis un bar de bingo, cazino și biliard. Brusc, locul meu preferat din oraș a devenit spațiul unde nu aveam voie să intru, unde mergeau, conform celorlalți, toți bețivii și mafioții care jucau jocuri de noroc și făceau bani ilegal.

Într-o dimineață de toamnă, cînd abia începuse școala, am văzut-o pe vară-mea intrînd acolo. Mintea mi-a fost cuprinsă de sentimentul pe care l-am avut cînd am băut Pepsi gratuit și, în loc să o iau pe sub pasaj, spre școală, am mers după ea. Preț de cîteva secunde, nu am văzut nimic. Era beznă în hol. Cîteva neoane violet făceau să strălucească tot ce era alb. De sub sacou, gulerele și manșetele cămășii de la uniformă radiau. M-a izbit mirosul, total diferit de cel de mucegai din cinema: fum de țigară, mușama și un parfum exotic. Am pășit încet dincolo de holul delimitat de două draperii groase și am pătruns în sală. În lateral era un bar lung, vizavi de el, mese de biliard și, după ele, acolo unde cîndva era sala de cinema, scria BINGO, cu litere luminate, deasupra ușilor. Nu am văzut-o pe vară-mea cum s-a apropiat de mine, cum n-am văzut-o nici la coadă pe mama, și m-am trezit smucit și împins afară. Era speriată și nervoasă. M-a dus de mînă la școală și m-a pus să jur că nu o să spun nimănui că am fost ori că am văzut-o acolo. Am jurat că nu o să spun nimănui și, ulterior, ani întregi am tot primit mici atenții sau bani de la ea.

În 2000, ne-am mutat într-un bloc nou, mai la nord. După care, pentru cîțiva ani, ne-am mutat la țară și făceam naveta la școală. Nu am mai trecut prin cartierul copilăriei mele. Apoi, am plecat la facultate și, la ceva timp după aceea, m-am mutat în București. 

Am mers în cartierul copilăriei pentru prima dată astă-vară. Tocmai apăruse Întinde mîna, Tiberiu și am vrut să fac niște poze, să mai promovez cartea cu niște fragmente din copilăria lui Tiberiu și cu locurile care mă inspiraseră. Nimic nu mai era la fel. Nu am reușit să fac nici o fotografie. Gardurile verzi nu mai erau, fîntîna dispăruse, motocicleta, banca din fața blocului și magazinele, la fel. A început să plouă mărunt, iar picăturile s-au acordat perfect cu ceea ce simțeam în momentul acela.

Horea Sibișteanu este scriitor.

Foto: wikimedia commons