Umorul românesc, în patrimoniul UNESCO

De 11 ani, de cînd m-am mutat în România, alături de familia mea și o pisică adoptată și, inevitabil, franțuzită, pot spune, ca mulți alți expați, că am căpătat acces la acea sensibilitate românească pe care nu o găsești nicăieri în lume. Umorul românesc, cred, ar trebui inclus în patrimoniul ­UNESCO. Am tot repetat: în România rîd cum nu o fac în nici o altă parte. Bunica mea obișnuia să spună, dincolo de umor: „Cînd românul este bine, nu e doar bine, este foarte bine“ – iar mulți români pe care îi cunosc, indiferent de mediul lor social, fac parte din această definiție.

Cu toate acestea, ce se întîmplă în România, în prezent, este o altă poveste. Țin minte că, în urmă cu mai mulți ani, la începutul anilor ’90, un șofer de taxi, auzindu-mă vorbind franceză, a exclamat mîndru: „Acum sîntem la fel, România e ca Franța. Și noi sîntem liberi cum sînteți și voi“. Și a existat, într-adevăr, acel moment de echilibru la nivel mental, în societatea românească.

În timp însă, balanța se pare că a înclinat înspre veșnicul sentiment de complex de inferioritate pe care nu pot să nu l aduc în discuție în ceea ce privește românii ca societate. Ținutul căciulii în mînă este ceva ce nu pot înțelege, dar se pare că se dovedește a fi cea mai puternică meteahnă românească ce ține pe loc și, mai mult, dă țara înapoi.

România a devenit pentru mine a doua țară și de aceea cred că am dreptul să mă revolt cînd văd cum, în loc să meargă înainte, cînd are toate resursele și încurajările din toate direcțiile să o facă, se încăpățînează să stea cu fața tot înspre trecut.

Îmi aduc aminte că atunci cînd am venit în România, cu familia, ne-am lovit prima oară de lipsa lucrurilor de bază: nu găseam în magazine nimic din produsele uzuale ale vieții pe care o aveam la Paris, de la deodorante la mîncare. Nu găseam nici măcar jucării pentru fiul meu. De asemenea, singurele restaurante „străine“ din București erau pizzeriile. Dar românii sînt rapizi la schimbare. Azi găsești practic tot felul de restaurante, găsești magazine de delicatese, gustul culinar s-a diversificat enorm. Dar, atenție, vorbim despre orașele mari, căci la sate sau în orășelele mici de provincie, se mănîncă tot acasă sau la unica cîrciumă din sat. Care aparține, even­tual, de dom’ primar.

Exagerez, dar cam asta e realitatea pe care o percep, la scară mare, prin prisma celor 11 ani de cînd locuiesc în România. Dintr-un anumit punct de vedere, românii sînt extrem de reactivi/inventivi, se adaptează pe loc schimbării și sînt capabili de performanțe reale, au o mentalitate și aspirații extrem de occidentale. Pe fond însă, rămîne o mare parte, majoritatea, temătoare la schimbări. Care preferă să mănînce acasă sau la pizzeria din colț și care încearcă să-i oblige și pe ceilalți, care vor schimbarea și vor să mănînce fructe de mare, să stea, ca și ei, în același birt de cartier, modest și cu puține lucruri de ales din meniu.

Am fost întrebat, ca punct de plecare al acestui articol, dacă eu cred că românii au aspirații „corecte“ și, dacă da, au și pîrghiile necesare să și le atingă?

Nu pot să nu fac referire la situația politică din România de după alegeri. După manifestațiile masive din iarnă, contra acelei OUG 13, a fost clar că s-a impus o schimbare. Strada a găsit o pedală pe care a apăsat și care aparent a și funcționat, pentru că atunci Guvernul a dat înapoi. Aparent. Și aici revin la acea Românie etern legată de Ceaușescu, care se opune înverșunat și absurd evoluției.

Există momente cînd pare că România intră, în sfîrșit, pe un culoar al normalității, dar imediat se produce un derapaj și toate atuurile se duc pe apa sîmbetei.

În prezent, România are o șansă absolut istorică, conferită de geografie – care tot timpul a dat-o peste cap și care acum, pentru prima oară, iată, o ajută. Mă refer la sistemul de rachete Patriot și la avantajele strategice pe care această colaborare le oferă României. La politica UE în care România are o carte majoră de jucat, iar asta o va ancora în Europa de mîine, oricare va fi ea – pentru că va exista o politică de apărare comună euoropeană al cărei stîlp estic nu poate fi actualmente decît România. Polonia nu se mai uită de mult spre Bruxelles, dar România poate asigura perfect cele două obiective majore ale politicii UE de apărare comună: protecția frontierelor, (controlul crizei migranților) și lupta împotriva terorismului – a dovedit-o deja, în Irak sau Afganistan.

Așadar, nucleul Europei de mîine ar trebui să includă România, dar pentru asta, pe plan intern, trebuie să existe stabilitate, predictibilitate și guvernanți care să vorbească aceeași limbă ca restul Uniunii Europene.

Și tocmai acum avem de-a face cu noi derapaje.

Există o minoritate care știe ce vrea, care știe unde vrea să ajungă, o minoritate care înțelege că revenirea în anii ’90, cînd politicul era o afacere de „familie“, înseamnă haos și regres. Pe de o parte, această minoritate se mișcă greoi și se mobilizează mai ales cînd cuțitul ajunge la os, lăsîndu-se prizoniera majorității incapabile să-și activeze instrumentele logicii. Pe de alta, nici nu este susținută în mod clar și constructiv de o opoziție politică. În prezent, inaudibilă.

Cînd vorbesc cu prietenii mei, expații, cei care conduc firme mari în țara asta, simt neliniște. Tot mediul de bu­siness, expat sau românesc, este din ce în ce mai îngrijorat. Starea generală este una de „Nu am văzut așa ceva din ’90 și pentru prima oară nu mai avem perspectivă în țara asta“. Proiectele de viitor, de investiție și dezvoltare sînt puse toate, acum, pe pauză.

Este și o revoltă contra haoticelor decizii guvernamentale din ultima vreme în materie fiscală, dar și o siderare vizavi de reacția celor din stradă: dacă vor schimbarea, de ce așteaptă să iasă în stradă și nu se duc la vot?

Pentru că degeaba sîntem tineri, frumoși, liberi și știm cum trebuie să arate țara unde vrem să trăim, dacă nu arătăm asta și la vot. Strada cu greu mai poate schimba ceva ce a decis majoritatea care a votat pentru un pui și o sticlă de ulei. Mulți care ies acum în stradă acuză electoratul PSD de prostie, însă prostia celor care nu au votat este cel puțin egală, dacă nu mai mare: pentru că ei se presupune că știu ce vor.

Încerc tot timpul să înțeleg motorul acestei țări. Din păcate, uneori, nu mai reușesc. Dacă azi vedem haos, derivă, lipsă de perspectivă, mîine lucrurile se pot schimba cu 180 de grade. Ies sute de mii de oameni în stradă și schimbă lucrurile. Dar mai apoi ne reîntoarcem de unde am pornit. Aici se renunță înainte de a se începe o construcție sau, dacă se construiește, se năruie peste noapte.

Iar acest carusel aduce cu sine și acel sentiment de inferioritate în care românii se scaldă mereu. „Aici nu se schimbă niciodată nimic, așa că ținem căciula în mîini.“ Pe de o parte, românul stă lipit de opincă, pe de alta, agită stindarde cu mîndria națională. Este un paradox greu de înțeles.

Din păcate, România nu se raportează la prezent, rămîne sistematic închistată în simboluri precum ia sau călușarii – simboluri care în străinătate nici măcar prăfuite nu mai sînt. Nu există.

Se ignoră cu seninătate faptul că intrarea României în sfera politicii europene ar trebui să aducă cu sine lucrurile noi, valorile reale de azi. Programatori, medici, inventatori, artiști, scriitori – acestea sînt adevăratele valori de azi, simboluri pe care românii le au și pe care le pot împărtăși cu restul lumii. Iar asta poate fi o bună rezoluție de final de an: să se mai lase ia și călușarii în istorie, unde le stă foarte bine, și să se promoveze noile valori ale României.

Vorbind despre valori și tocmai pentru că țin la această țară, și pentru că văd realul potențial care stă în oamenii din România, am înființat o fundație franco-română, Fundația Actus, a cărei misiune de bază este crearea unui liant între elitele din Franța și cele din România. Cred că e unul dintre cei mai importanți pași acum, pentru o societate care se află în pragul unui haos: să își creeze contexte care să permită întîlnirea dintre acei oameni capabili să producă o schimbare. Să nu ignorăm faptul că, fără elite, nu există repere. Aș vrea, prin programele Fundației, să pun în contact elitele din România, din toate domeniile, cu elitele din Franța sau cele ale comunității francofone – pentru că în România există o comunitate uriașă francofonă, belgieni, canadieni, elvețieni care vor să se cunoască și să întîlnească oameni din elitele românești. De altfel, cel mai nou proiect al Fundației Actus, derulat cu sprijinul Primăriei Iași, care va începe anul viitor, în anul centenarului, are în centru figura generalului Berthelot și a celor două patrii ale sale, Franța și România.

Pe plan profesional, menirea a­ces­tei fundații e una dintre re­zo­lu­țiile mele la final de an. Să creez acel lanț al ștafetei. Un soi de ­Usain Bolt, dacă vreți. Bineînțeles, reușita depinde de cel care preia ștafeta: o duce mai departe sau o scapă din mînă – caz în care este eliminat din cursă.

Pe plan personal aș putea spune că aș adora ca, după toate etapele jurnalismului pe care l-am practicat, de la jurnalism sportiv, știri, corespondent de război, politică externă și internă, să-mi reiau emisiunea mea de muzică rock: Rock à la Radio.

Închei, citînd rezoluția Marthei Davis, lead singer-ul formației The Motels: „I could’ve quit smoking, drinking and playing rock and roll. But I’m not a quitter“. La care aș adăuga: Write this down! 

Nicolas Don este jurnalist.

Foto: flickr