Umorul ca analgezic

Această formă de „simț al umorului“ nu poate să străbată însă dincolo de spațiul protejat al societății fericirii. De cînd sînt în spital, s-au mai internat trei tineri, tot cu leucemie. M-am uitat de multe ori la fețele lor. Nu aș spune nici că e frică, nici că e revoltă; este, am impresia, pur și simplu perplexitate: cum e posibil așa ceva? Spitalul este frontiera selfie-ului, ceea ce este greu de conceput. După ceva timp, s-a instalat nerăbdarea: cînd nu s-au mai gîndit la moarte, au început să se enerveze că pierd prin spital prea mult din timpul vieții…

Dacă privim însă lucrurile mai în profunzime, dincolo de aceste instrumentalizări cotidiene ale umorului, dincolo de „fun“ ca practică socială curentă și drept al cetățeanului, este, după cum spuneam, și o întreagă ideologie. Iar această ideologie este, în sine, un soi aparte de „mecanism colectiv de apărare“. Un mecanism de apărare mai apropiat de refuz (déni, denial), spectacolul unei societăți care a învățat să pună în scenă unul dintre visurile eterne ale omenirii: suferința umană poate fi eradicată – și nu acolo, într-o lume „de dincolo“, ci aici! Desigur, toate acestea cu implicarea activă a enoriașilor acestei optimiste religii de piață: copiii nu vor mai suferi, pentru că nici un părinte, profesor sau vecin nu va îndrăzni să-i mai frustreze cu ceva, nici un adult nu va mai fi trist, căci va avea un corp perfect și sănătos de care să se bucure permanent, și nici un bătrîn nu va mai cunoaște frica de moarte, pentru simplul motiv că nici el, nici nimeni altcineva în preajma sa nu va mai vorbi despre moarte.

Legat de această ideologie relativ recentă, Leszek Kolakowski făcea, în 1966, o constatare destul de vizionară pentru vremea aceea: „Dintre calitățile importante ale civilizației noastre, calități care au atras mai puțin atenția, face parte îndepărtarea totală de la credința în valoarea suferinței. Faptul că suferința este o sursă a valorii constituie o convingere prezentă în majoritatea culturilor primare pe care le cunoaștem. (…) Aceeași intuiție transpare în cultura creștină în toate componentele acesteia, care justifică necesitatea practicilor ascetice, precum și întreaga severitate – sau chiar ostilitate – sistematizată în atitudinea omului față de propriul corp. (…) Este adevărat că acest cult al suferinței a fost, de-a lungul veacurilor, un organ folosit la nesfîrșit și fără rușine de guvernanții Bisericii, pentru a justifica nedreptatea și exploatarea, că le-a servit fără de măsură claselor privilegiate, în grija lor de a-și păstra privilegiile. (…) Dar există totuși o diferență între a refuza să accepți cultul masochist al suferinței (…) și să recurgi, de teama obsesivă în fața suferinței, la narcotice, care permit ca realitatea răului să nu ajungă la conștiință ori să-i estompeze prezența printr-o benevolă amețire a sinelui.“ Dincolo de narcoticele propriu-zise, care sînt o evidentă fugă din realitatea imediată, și de anestezicele ce țin de „triumfurile impunătoare ale medicinei asupra bolii și durerii fizice – valori incontestabile, evidente“, Kolakowski înțelege mult mai mult prin „cultura analgezicelor“, care se contura deja la mijlocul secolului trecut. Astfel, „evadarea încărcată de panică din fața suferinței pare mai distructivă în domeniul legăturilor interumane și al vieții psihice decît în sfera afecțiunilor fizice. (…) Fugim din fața anticipării morții, care constituie o sursă a suferinței, dar nu familiarizîndu-ne cu inevitabilitatea ei, ci dînd-o la o parte din cîmpul de observație, eliminînd din viață întrebările supreme, lăsîndu-ne complet în seama proximității vieții. Fugim de dragostea care este izvor de suferință, impunîndu-ne un cinism forțat față de întreaga sferă a sexualității și renunțînd, ca urmare a temerilor, la această bogăție din viața noastră, realizabilă rareori în iubire fără durere. (…) Fugim de singurătate, dar nu pe calea depășirii singurătății printr-un efort de comunicare cu celălalt, care ne-ar îmbogăți pe amîndoi; devenim incapabili de a suporta singurătatea în orice ipostază, purtăm în buzunar aparate de radio cu tranzistori [erau anii ’60!], pentru a nu ne lăsa surprinși, vreun moment măcar, de lipsa de companie: orice pauză în procesul de reciprocă afirmare în conviețuirea cu ceilalți ni se pare amenințătoare.“

Pentru ca toate acestea să fie posibile, pentru ca să am unde și cum să fug de suferință și de imaginea ei, „întreaga organizare a vieții colective trebuie să mi se înfățișeze ca un soi de sistem uriaș de asistență socială. Tot ceea ce ar putea trezi în mine conștiința responsabilității constituie obiectul de interes profesional din partea unor structuri special înființate în acest scop și a unor oameni special plătiți pentru acest interes. Nu trebuie să mă preocupe pregătirea propriului meu copil, de vreme ce există o mulțime de persoane cărora diviziunea socială a muncii le-a încredințat această preocupare. Nu trebuie să cred că sînt responsabil față de un trecător care cade pe stradă, lîngă mine, și-și pierde cunoștința, de vreme ce știu că structuri sociale speciale, de poliție și asistență medicală, sînt menite tocmai să vegheze asupra căderii acestuia, să-l ridice de pe trotuar, să-l trateze ori înhumeze. Structuri speciale sînt înființate cu scopul de a mă scuti de grija cu privire la căsătoria mea, viața mea sexuală, boala mea, munca mea, moartea mea. (…) Din cărțile de popularizare științifică aflu că pot evita sau chiar întîrzia infarctul sau ulcerul, dacă doresc să-mi organizez corespunzător propria viață; totuși, asta nu înseamnă c-aș fi răspunzător pentru corpul meu; pur și simplu, înseamnă c-ar trebui să le fac vizite nu numai cardiologului, ci și psihiatrului, să caut o rețetă pentru o mai comodă amenajare a propriului meu interior spiritual.“ Nu s ar zice că s-a schimbat ceva esențial de acum o jumătate de secol, cînd, în plin comunism polonez, Kolakowski avea această viziune asupra lumii sale contemporane. Era totuși vremea unui optimism postbelic, a unui stat providențial mai mult decît asistențial. În statul minimal al neoliberalismului, ești responsabil de corpul tău, așa cum ești responsabil de sănătatea, de bunăstarea și de fericirea ta: societatea îți dă, dar în traistă nu-ți bagă…

Dar ce este rău în toate acestea? Pe cine ar putea deranja promisiunea fericirii și cine nu și-ar dori cu disperare evitarea suferinței? Nimeni, evident! Punctual, pentru mine, care sînt terorizat de un singur lucru în viață (pînă acum…), și anume de perspectiva durerii (mai mult decît de durerea propriu-zisă), toate analge­zicele pe care le-a creat medicina în ultima vreme sînt o mană cerească, le iubesc, le caut, mă liniștesc cu gîndul la ele. Iar culmea în acest domeniu mi se pare cînd, la dentist, întîi ți se oferă un mic jet de analgezic lichid, pentru a-ți anestezia locul în care ți se va face injecția care te va anestezia cu adevărat: nu este doar o tehnologie, este o deontologie care interzice suferința pacientului.

Și atunci, ce este de comentat aici, ce este de reproșat? Nimic, în afară de minciuna care, în acest elixir al fericirii, este ingredientul principal. Minciună, ipocrizie și uz de ipocrizie, căci viața ca atare nu poate fi „anesteziată“. Este extraordinar că abuzul „tradițional“ asupra copiilor, bazat pe convingerea că „eu te-am făcut, eu te omor“, a devenit ilegal, este pedepsit și deci tot mai redus. Dar, dincolo de faptul că nu știu cît de benefică este scutirea copilului de orice frustrare, promisiunea fericirii prin suspendarea frustrării este o poveste de adormit părinții. Și aceasta din două motive elementare: a) orice ființă vie este vulnerabilă, iar de acest lucru nu are cum să scape doar copilul tău, orice ai face; b) părintele pur și simplu nu are cum să știe ce va constitui o frustrare, poate chiar o traumă, în viața copilului său și s-ar putea ca tocmai acest exces de grijă să se dovedească în timp a fi extrem de frustrant în viața reală ulterioară. Lucrurile merg în același fel cu povestea corpului perfect și sănătos sau cu eufemizarea morții: este o strategie socială foarte atrăgătoare (de aceea și are atît de mulți susținători!), dar nu poți să ții la nesfîrșit sub preș suferința și moartea.

Și atunci, care ar fi soluția? În general, nici una. Din păcate, ideologia, legea, norma nu pot fi însoțite de indicația „a se folosi cu măsură“. Ca atare, nimeni nu poate prescrie doza homeopatică optimă de suferință într-o societate ideală. În particular însă, nimeni nu ne împiedică să căutăm propria măsură.

Foto: Andrew Wickert, flickr