Ultima oară la Cinematecă

4 iulie 2012   Tema săptămînii

S-a răspîndit printre cei mai tineri legenda că, în anii ’70-’80, hai! şi la începutul ’90-ilor, ne uitam cu toţii pe casete VHS, la filme dublate de Irina Nistor. Inexact. Nu toţi aveam video. Iar majoritatea filmelor cool erau vechi şi erau pe peliculă.

Ca să le vezi, trebuia să mergi într-un loc numit Cinemateca Română, de fapt în cele două sedii: sala Eforie, pe costişa străzii cu acelaşi nume, şi sala Union, aflată tot în vale, pe Câmpineanu. Unele pelicule de arhivă erau subtitrate; dar majoritatea – copii unicat aflate în stare precară – trebuiau dublate la fiecare rulare. Şi cum Irina Nistor nu era ubicuă, nici multiplicabilă, se cereau mereu alţi traducători. La fiecare rulare, era tocmit cîte un translator la cască (şi microfon), într-o cabină de lîngă cea a proiecţionistului.

Era un expedient pentru studenţi şi tineri universitari sau chiar simpli ageamii cu suflet de cinefil. Iar pentru conducerea Cinematecii era un mod de a-i evita pe cenzorii din comisiile de cultură, fentînd astfel vigilenţa culturnicilor cu filme „decadente“ şi „deviaţioniste“, primejdios depărtate de linia regimului. Se făcea coadă la Truffaut şi Godard. Se bulucea lumea la Visconti şi Antonioni. Se călca în picioare la Bergman şi Kurosawa. Şi se năpustea la westernurile lui Ford şi Huston atunci cînd, pe ecranele „oficiale“, fuseseră interzise filmele cu împuşcături, catalogate drept „plăgi ale Vestului decadent“. Dar se proiectau cu casa închisă şi alde Tarkovski, Forman sau Wajda. Multe pelicule erau de-a dreptul samizdat: recopiate, sărăcite ca rezoluţie şi culoare, îmbîcsite ca sunet.

Se traducea „la liber“, fără script, live: cu filmul pe pînză şi căştile la urechi. Erai la prima vizionare? Traduceai atunci, pe loc, în timp ce tatonai filmul. Nu puteai nici da înapoi: apucai să spui ceva, era bun spus! Îţi scăpa porumbelul? Auzeai proteste din sală sau, în cel mai bun caz, rîset. Eu mă limitasem la italiană şi franceză, era specializarea mea de la facultate. Engleză nu luasem, dar deseori, ca spectator, îmi venea să le smulg microfonul angliştilor veleitari care ne masacrau show-ul. Culmea nesimţirii o atingeau cei care acopereau replicile din film cu un mare ăăă… Era clar că nu înţelegeau ce se spune şi se simţeau vulnerabili faţă de cine ar fi înţeles. Era cum se poate mai rău: nici nu traduceau corect, nici nu te lăsau să auzi ce se zice-n film! Eu, dimpotrivă, îmi strecuram tălmăcirea printre dialoguri, invitîndu-i pe cei din sală să se bucure de vocile actorilor şi, la o adică, să-mi verifice şi mie prestaţia.

Nu le puteam egala pe Irina Nistor şi Ana Haş, maestre absolute. Mă străduiam să le calc pe urme celor mai tineri: Anca Toader (o ţineţi minte de la TVR sau de la Radio BBC?) sau Rolland Man (vă amintiţi cronichetele sale din primii ani ai Dilemei?). De la directorul Savel Stiopul am învăţat nu doar cinema, ci şi o anume conduită intelectuală. Ţin minte că îi displăcea să ne audă vorbind, în flecărelile noastre juvenile, de „balamuc“, „haos“ sau „teroare“. „Ăsta în care trăim nu e balamuc real; balamucul e ăla de la spitalul de nebuni. Haos? Doamne, fereşte, să trăim cu adevărat în haos!“, ne corecta regretatul cineast prin ’90-’92, cu o reverberaţie profetică pe care noi atunci o ignoram.

Într-o seară, am mers cu viitoarea mea soţie să vedem Vocea lunii la sala Union. Ne lăsaserăm amîndoi de tradus filme, iar pe la Cinematecă treceam tot mai rar. Ne-am făcut abonamente anume pentru acea ocazie, cu nostalgia anilor în care stăteam lunar la cozi interminabile, ca la raţie la Alimentara, pentru a ne reînnoi abonamentele de Cinematecă. Acum ni se ivise ocazia acestui Fellini terminal cu Benigni protagonist.

Cînd să intrăm, ce să vezi!? Din pragul cabinei ne salută un amic, cunoscut pentru gafele de traducere. O, nu! Nu el! Are să ruineze o capodoperă cu bîlbîielile şi furculisioanele lui! ne spuneam telepatic, privindu-l ca pe o glumă a sorţii.

–   Ce mă fac, mi se vaită el, n-am mai văzut filmul şi am auzit că e greu...
–   Lasă-mă pe mine, îi zic. Nici eu nu văzusem filmul, dar… Era singura cale să salvez seara doamnei mele, a mea şi a celor 200 de spectatori! A fost ultima oară cînd am tradus la Cinematecă. Şi am plătit bilet ca s-o fac. 

Florin Dumitrescu este publicitar. Cea mai recentă carte publicată: Marfă reîncărcată (volum colectiv de poezie), Editura Brumar, 2011.

Mai multe