„Ubliologia sau știința uitării” - interviu cu Adriana BABEȚI

Dacă s-ar face vreodată un fan club Adriana Babeți, aș face parte din el. Pînă atunci, mă bucur de fiecare dată cînd o întîlnesc și o citesc. Ne-am văzut la începutul anului la Timișoara. Acest interviu este, poate, prelungirea amintirii acelei zile, pe care memoria mea a înmagazinat-o bine. 

Ce e, pentru dumneavoastră, memoria? Cum ați descrie-o?

Dacă aş fi poet, poate că aş găsi o formulare – cum să-i zic? – memorabilă. Dar fiindcă nu sînt decît un cititor cu bună ţinere de minte, aş prelua o frază a lui Walter Benjamin din Copilărie berlineză. El compară la un moment dat felul în care viaţa ne protejează memoria cu o mamă care îşi alăptează copilul fără să-l trezească din somn. La vîrsta pe care o am simt tot mai mult că memoria îmi protejează viaţa. Şi că e o sursă de bunătate, ca, pe vremuri, sînul mamei. Se întîmplă aşa, deoarece din tot ce am trăit, nu ştiu cum se face, dar îmi amintesc doar binele. M-am tot întrebat de ce. Poate din nevoia de a mă apăra de necunoscutul care vine, dar şi de prezentul pe care încep să nu-l mai înţeleg. Şi atunci mă refugiez (instinctiv?) în acel trecut din care decupez doar ce a fost luminos. E ciudat, deoarece sînt destul de prinsă în tot ce e acum în jurul meu, chiar dacă nu mi-e întotdeauna clar spre ce se îndreaptă lucrurile. Şi nu fug nici din faţa viitorului. Dovadă e faptul că îmi fac planuri pentru care mi-ar mai trebui, practic, încă o viaţă. Sau (ha, ha!) o moarte. Aşa am dus la bun sfîrşit proiectul „ultima casă”, un delicat monument funerar pe care mi l-am înălţat şi pe care l-aş propune ca program guvernamental.

Lăsînd umorul negru la o parte, aş spune că, pentru mine, memoria e ca o membrană care mă apără şi mă ajută să trăiesc senin. Sigur că ar da mai bine să îmi confecţionez o imagine de bunicuţă haioasă, ageră, care se resetează zilnic şi îşi ia peste picior vîrsta; sau să pozez într-o bătrînică aiurită, care uită mereu cîte ceva, împiedicată, neajutorată; sau să mă dau pălită de melancolie, bandajată în suferinţă şi în tot felul de spaime. Poate că uneori am cîte ceva din toate astea, dar cu ajutorul felului de a-mi aminti (şi, poate, şi cu sprijinul betablocantelor pe care le iau din greu) mă simt senină. Împăcată cu mine.

Cum aş descrie memoria? Nu sînt un memoriolog profesionist, aşa că nu m-aş avînta în teorii savante. Am să spun doar că, pentru mine, memoria e psihotropă, adică îmi mişcă sufletul. Şi că nu contează decît acele amintiri care mă însufleţesc. Nu mă interesează memoria inertă, ca un ecran, pe care se derulează pur şi simplu secvenţe dintr-un film la care m-aş uita cu ochi reci, impasibilă. Aş descrie memoria asta vie ca pe un jet care pulsează cînd impetuos, cînd mai lin, revărsat cald peste mine. Da, ca sînul mamei.

În ce relaţie sînteți cu amintirile?

În relaţia pe care tocmai am descris-o. Le stîrnesc sau le primesc (uneori fără să cer, fără să vreau) ca să ştiu cine sînt. Ca să mă împac cu ceea ce cred şi simt că sînt.

Cum le ordonați, cum le  revizitați?

Iniţial, în anii ʼ80, am ţinut un fel de jurnal-epistolar. Şi apoi, o simplă agendă, extrem de lapidară. Doar că, avînd o memorie foarte bună, pot să reconstitui orice zi din ultimele decenii numai pe baza acelor mici însemnări. Dar pot să refac scene sau secvenţe mult mai vechi, poate şi din cauză că, slăbindu-mi treptat vederea, îmi era o teamă teribilă să nu uit ceva. E clar că legam uitarea şi moartea de orbire. De parcă, nemaivăzînd, s-ar fi şters, ar fi fost uitat şi ar fi dispărut pur şi simplu tot ce trăisem. Îmi amintesc clar-clar momentul cînd mi-am propus (da, mi-am luat un fel de angajament!) să ţin minte orice detaliu al unei figuri, clădiri sau peisaj, cu tot ce era în jurul meu în clipa cînd le alegeam. Alegerea asta trebuia să fie întîmplătoare. Abia mult mai tîrziu am început să înţeleg că, de fapt, selecţiile mele puteau avea un sens. Ocheam scena în detaliu şi în creierul meu se declanşa ceva, clic, care imortaliza clipa, ca un aparat de fotografiat, şi spuneam în şoaptă: „Asta n-o s-o uit niciodată”.

Prima secvenţă s-a derulat la Bucureşti, în faţa unui bloc vechi, cu vitrine la parter, la sfîrşitul verii lui 1956. Era prima vacanţă pe care o petreceam în Bărăgan, la sora mamei, bucătăreasă la IAS Glina (satul Căţelu). Şi tot prima oară cînd vedeam Bucureştiul. De fapt, la plural, Bucureştii, fiindcă pentru mine erau mai mulţi, în funcţie de locurile pe unde mă preumblam: într-un fel arăta Bucureştiul în Obor sau în mahalalele pe unde mă trambala mătuşa; şi cu totul altfel mi se înfăţişau marile bulevarde, cinematograful Patria, cofetăria Nestor, cu care mă răsfăţa contabila Maricica în escapadele de duminică.

Nu împlinisem şapte ani, eram pirpirie, îmbrăcată destul de şleampăt, cu nişte pantaloni scurţi de doc şi o bluză în carouri, ca de băieţi, cu părul strîns în două cozi lungi, cam ciufulite, se lăsa seara şi Maricica mă zorea să prindem un tramvai. În dreptul vitrinelor luminate feeric ale unui magazin de confecţii, la parterul unui bloc, era un grup de oameni mari, mai exact doi bărbaţi cu două femei şi o fetiţă. Oamenii mari îmi păreau foarte încordaţi, ca după o ceartă, iar fetiţa – oarecum speriată. Ţin minte că am încremenit pur şi simplu. Am oprit-o pe Maricica şi i-am spus doar atît: „Stai un pic, trebuie să văd bine”. Ea s-a mirat, fără să înţeleagă ce era de văzut, dar s-a oprit şi m-a lăsat să îmi întipăresc în minte cum stătea fetiţa aceea extraordinar de frumoasă acolo, nebăgată în seamă de nimeni, tristă. Clic! Avea o rochie vaporoasă, cu mîneci bufante, cu mici buchete de trandafiri roz imprimate pe fond alb şi o panglică din aceeaşi mătase, înnodată într-o parte, în părul blond, buclat, înconjurat cu un fel de aură de la lumina vitrinei. Ştiu că am spus cu voce şoptită, ca să nu mă audă nimeni, deşi mă adresam ei: „N-o să te uit niciodată”. Şi n-am uitat-o! Pot să-ţi descriu modelul şosetelor ei albe croşetate, cu mici ciucuri, şi cataramele argintii ale sandalelor de lac crem. Îmi amintesc şi că, pe cînd îi spuneam vorbele alea de un kitsch perfect, am auzit cum cineva de la etaj trăgea încet un stor şi cum unul din bărbaţi încerca să aprindă o brichetă, în timp ce repeta tot mai nervos şi mai răstit „Nu mai vreau”. Cred că abia foarte tîrziu, acum cîţiva ani, am înţeles de ce am ales-o chiar pe ea, pe fetiţa aceea. Să spun?

Sigur!

Din două motive. Amîndouă, extrem de tulburi, necunoscute mie atunci, la sfîrşitul verii lui ’56, dar vibrînd undeva foarte adînc. O dată, pentru că fetiţa aceea străină era incredibil de frumoasă şi pur şi simplu nu voiam să dispară din memoria mea. Simţeam că dacă o uit, ea o să moară. Şi aşa, ţinînd-o minte, o salvam. Iar al doilea motiv – repet, descifrat mult mai tîrziu, spre bătrîneţe – se lega de faptul că ea era aşa cum aş fi visat eu să fiu. Pentru că era tot ce eu nu puteam fi în veacul vecilor. Pentru că venea dintr-o cu totul altă lume decît a mea, iar lumea aia mi se părea de neatins. Ai văzut ce memorie am? Evident, dacă mă crezi pe cuvînt că nu fabulez. N-am uitat nimic din acel roman de familie la care am asistat fără să vreau. Poate aş scrie cîndva (iată alt proiect!) un mic tratat de ubliologie. Am inventat şi patentat termenul în franceză (l’oubliologie), adică ştiinţa uitării, la Tîrgul de carte de la Paris de acum doi ani, într-o conferinţă.

Mi-ați vorbit la o întîlnire despre „însemnele” fizice ale trecutului, numeroasele obiecte pe care le păstrați. Poveștile și lucrurile ajung în viețile noastre să formeze un întreg?

Ei, obiectele astea s-au mai împuţinat în timp, din cauza mutărilor şi a unui tip de neomanie prostească trăită în tinereţe, cînd voiam doar idei şi obiecte noi. Dacă parte din ideile vechi şi bune nu le-am uitat, în schimb am aruncat la gunoi multe lucruri de care acum îmi e un dor nebun. Cum ar fi ustensilele de bucătărie ale bunicii sau cele meşteşugăreşti ale bunicului. Am mai păstrat doar un pinten de tăiat aluatul şi un ciocan, amîndouă vechi de peste o sută de ani. Şi mai am o cană de ceai cu albăstrele, cadou de la doamna Türbach, din vecini, pe care scrie cu litere aurii Sei glücklich. Adică să fiu fericită. Dar cel mai rău îmi pare că mi-am aruncat manualele şi caietele din clasele primare. Sper să pot revedea Abecedarul şi Aritmetica în Muzeul mamei de la Petrila, prin bunăvoinţa lui Ion Barbu. Marea victorie e că am păstrat totuşi destul de multe cărţi de atunci şi colecţia de reviste Arici Pogonici şi Cravata roşie. E destul să deschid, de pildă, Cheiţa de aur sau minunatele păţanii ale lui Buratino  de A. Tolstoi, şi tot ce am trăit pe cînd o citeam răsare limpede şi se poate transforma în poveste. Da, se leagă lucruri şi poveşti în vieţile noastre atunci cînd forţa memoriei le aduce  împreună.

Ce sînt cărțile în încercarea asta de a înțelege ce am trăit și de a încerca să nu uităm?

Pentru mine, ele sînt una dintre cele mai sigure căi de a ajunge nu neapărat la adevăr, la unul singur, ci la adevăruri. Fie că e vorba despre marea istorie, fie despre micile noastre istorii.

Vi s-a întîmplat să recuperați în timp amintiri pe care le credeați pierdute pentru totdeauna?

Da. Şi asta s-a întîmplat şi se întîmplă din mai multe motive. Dar cel mai des amintirile se declanşează, ca la cartea proustiană, ori de cîte ori mi se activează simţurile. Odoratul, întîi de toate, de parcă aş fi un cîine lup. Orice miresme, ba chiar mirosurile ciudate, unele de-a dreptul fetide, fac să-mi ţîşnească din cine ştie ce cotlon un jet de amintiri, mare parte uitate. Ca o arteziană. Şi atunci se ţese rapid ceva la mine în cap, un fel de mic roman pe care aş vrea să-l scriu şi care mă aruncă instantaneu ba într-o surescitare la limita comoţiei, ba într-o melancolie bleagă.

Care sînt cărţile despre memorie pe care le-ați reciti?

Toate volumele Smarandei Vultur şi ale tinerilor ei coechipieri, care strîng poveştile de viaţă mărturisite de zeci de oameni hăituiţi de acea istorie rea. Oameni ale căror vieţi ar fi fost, altfel, înghiţite de uitare. Şi aş adăuga romanul Austerlitz, al lui W.G. Sebald, deoarece felul în care se joacă acolo cartea memoriei e unic. Pur şi simplu nu m-am putut desprinde de el. Din el.

De ce se leagă cea mai recentă amintire a dvs.?

De chiar acest interviu. Şi de un fel de coşmar avut azi-noapte, care mă bîntuie uneori chiar în plină trezie, mai ales atunci cînd am de scris ceva important, contracronometru. Se face că o profesoară de care mi-e frică mă cheamă lîngă ea, pe un podium în faţa clasei, şi începe să mă mitralieze cu întrebări despre ţări, bătălii, împărţiri şi înmulţiri, despre scriitori, domnitori, animale şi plante. Încă din prima clipă încremenesc de groază. Mi se răcesc mîinile, mi se strînge stomacul şi casc gura ca un peşte pe uscat, fără să pot răspunde ceva, din simplul motiv că am uitat tot, absolut tot. Apoi ea ridică vocea şi mă întreabă plină de nervi dacă mai ştiu măcar cine sînt, cum mă cheamă. Ce, nu ştii? Ai uitat? strigă profesoara. Atunci eu dau din cap, la început încet, pe urmă tot mai repede, sus-jos, sus-jos, cu un zîmbet cam tîmp, de parcă aş fi o păpuşă stricată sau un clovn trist, prăbuşit în arenă. Şi sar ca arsă din somn.

interviu de Ana Maria SANDU