Turma minților independente
În toamna anului 1948, revista americană Commentary publica un eseu semnat de criticul de artă Harold Rosenberg (1906-1978) intitulat „Turma minților independente: are avangarda propria ei cultură de masă?”. După cum spune și titlul, textul se referă la situația artei avangardiste care, inevitabil, în contextul masificării culturii, ajunge și ea să nu mai fie chiar un produs elitist, deși clamează elitismul, exotismul și ruperea de mainstream ca trăsături definitorii. Termenul „turma minților independente” (the herd of independent minds) va face, însă, epocă. În chapeau-ul articolului din 1948 scrie: „În Anglia din vremea lui Shakespeare, un om așteptîndu-și rîndul la bărbier punea mînă pe o vioară agățată de perete și întreținea atmosfera, pentru sine și pentru vecini; în America lui Louis B. Mayer (fondatorul studiourilor Metro Goldwyn Mayer – n.m.), milioane de oameni și familiile lor se uită pasivi la același film sau se uită la același program de televiziune în același timp. Pentru intelectualii zilelor noastre, această cultură de masă a fost o amenințare (de care unii au scăpat evadînd în autoizolare) și o provocare (căreia unii i-au răspuns studiind magia rea care face cultura de masă atît de penetrantă). Și totuși, așa cum susține aici Harold Rosenberg, este posibil la intelectualul secolului al XX-lea, în relația lui cu lumea culturii de masă, să fi fost el însuși sedus și cucerit fără să-și dea seama chiar în momentul în care credea că luptă din greu cu aceasta”. Nu doar că intuiția lui Rosenberg s-a confirmat, dar – o putem spune după ce deja un sfert din veacul următor s-a scurs – intelectualul secolului al XXI-lea se lasă sedus și cucerit deliberat de tehnicile și tehnologiile culturii de masă. Mai mult, se livrează acestor tehnici și tehnologii perfect conștient, încîntat chiar. Și încă mai mult, e convins că misiunea vieții sale este să vină din cultura înaltă în cultura de masă și să facă lumea să funcționeze după credințele sale. După cum le e obiceiul, intelectualii au scris deja și continua să scrie cărțile care le justifică vocația civică, sau chiar politică. Astfel, pentru intelectualul veacului nostru, în măsura în care se vrea „public” și „influent” (și arătați-mi unul care nu se vrea!), apartenența la una dintre „turmele minților independente” care străbat cuprinsul real sau virtual devine inevitabilă.
I.
Cînd am început să cunosc America mai bine, un amic mi-a atras atenția asupra marginalității universităților americane: „În Europa, universitățile se găsesc în marile orașe și au clădiri impunătoare în centrul acestor orașe. În America, ia vezi dacă știi să spui numele localităților în care se găsesc cele mai faimoase universități, precum Yale, Princeton, Stanford, Cornell sau Brown. Mai mult – a continuat amicul –, ideea însăși de campus, adică loc delimitat în care studenții și profesorii își petrec ziua, de la sala de curs la sala de mese, de la bibliotecă la terenul de sport, cu parc și, adesea, chiar locuri de cazare exclusive pentru ei, e profund americană. Nu are nici o legătură cu zisele cartiere studențești din orașele universitare europene. Acolo unde erau, cartierele studențești erau zonele pe care studenții își permiteau financiar să le frecventeze. Campusul american e cu totul altceva. În Europa, pînă de curînd, universitatea era clădirea cu sălile de curs și birourile profesorilor. Adesea, chiar și bibliotecile se află la oarecare distanță de clădirea universității. La Universitatea europeană veneai la ore, la studiu, și apoi plecai. Campusul e gîndit altfel: e alcătuit astfel încît să-ți petreci cam tot timpul acolo, dacă ești student sau profesor. Asta e iarăși ceva american – o consecință a stabilirii universităților în orășele mărunte, departe de marile metropole”. Amicul meu voia să-mi spună, de fapt, că viața academică – parte importantă a vieții intelectuale – nu are în mentalul american o poziție centrală, de mare prestigiu, ca în mentalul european. Într-adevăr, în ani, am mai întîlnit mulți americani, altfel oameni de treabă, care se referă la universitari ca la un fel de inadaptați, oameni incapabili să trăiască viața acolo unde e ea (adică în marile orașe) și pentru care societatea generează un fel de spațiu seren, o mică grădină undeva la margine, un fel de rezervație pentru o specie fragilă, care nu-i în stare să suporte presiunile și competițiile vieții reale, să stea acolo și să-și trăiască – bine! – inadaptarea, să-și scrie revistele și cărțile acelea pe care oricum le citesc doar ei între ei.
După decenii în care am dobîndit o cunoaștere ceva mai profundă a Americii, cred că în această observație se găsește ceva adevăr. De Gaulle, de pildă, admitea iritat că dacă apare în ziarul de dimineață un editorial scris de Sartre, toți membrii Guvernului îl citesc pînă la prînz și-l comentează între ei pînă seara. Niciodată nu s-a întîmplat sau nu s-ar întîmpla ceva asemănător în America.
Nu înseamnă, firește, că profesorii și studenții americani nu fac politică. Mai ales studenții – unii dintre ei, de altfel, pregătindu-se să atace direct o carieră în politică. Dar politica pe care o fac, și unii, și alții, este cea pe care o face orice om într-o societate democratică: susțin sau se opun unui partid politic, unui candidat sau unei politici publice anume. Iar gradul de implicare în susținere sau în opoziție diferă, firește, de la simpla manifestare la vot pînă la voluntariatul în campaniile respective. În mod tradițional, însă, studenții și profesorii americani au fost doar o parte din marele public american, specii ale lui the people, și nimic mai mult. Nu erau mai influenți sau nu se bucurau de vreo autoritate în plus față de, să zicem, fermieri, inginerii de poduri ori lucrătorii din aeroporturi. Liderii religioși, de pildă, au o influență cu mult mai mare asupra politicii americane decît universitarii, scriitorii sau artiștii. Iar punctele de vedere ale profesorilor celebri (nu sînt mulți universitari celebri în America, doar cîțiva ating acest statut în această țară insațiabilă în materia celebrităților) sînt evidențiate în presa americană la fel ca punctele de vedere ale celebrităților în general, fie ele sportive, artistice sau de afaceri.
Separarea vieții intelectual-academice de cotidianul politic american are multe explicații. Poate că cea mai importantă rezidă în însăși organizarea vieții politice americane, care-i ține departe pe intelectuali. Partidele politice americane sînt complet descentralizate, iar accesul la putere presupune confruntarea permanentă cu electoratul, fie el de partid sau electoratul general. Orice pas în sus în cariera politică americană se face prin alegeri, chiar și candidaturile sînt desemnate prin alegeri, care sînt, de fiecare dată, uninominale. În partidele politice americane, puterea este mereu la cei aleși. Firește, ei pot fi influențați sau chiar pilotați din umbră, dar decizia lucrurilor importante e mereu la oamenii legitimați prin alegeri. Statul american însuși e astfel construit. Să recunoaștem, un asemenea sistem este cu totul neprietenos pentru intelectuali. Politicianul american trebuie să fie popular și trebuie să-și măsoare în alegeri popularitatea foarte des (de pildă, membrii Congresului SUA vin în alegeri uninominale în propria lor circumscripție la fiecare doi ani). O carieră politică cît de cît serioasă în America este un continuum electoral. Intelectualii nu sînt în stare de așa ceva pentru că, cel mai adesea, nu sînt dispuși să-și consume timpul integral în „viața politică”. Vorba lui Jean Bethke Elshtain, intelectualul public devine tot mai puțin intelectual pe măsură ce devine tot mai public. Adăugați la necesitatea de a fi mereu popular și necesitatea de a produce mereu bani, bani din ce în ce mai mulți, pentru propriile cheltuieli politice. Or, banii nu sînt și nici n-au fost vreodată specialitatea intelectualului. Cît despre popularitate, să nu mai vorbim. Toți intelectualii vor să fie populari, dar rata de succes în această direcție este deprimant de scăzută – intelectualilor le este foarte greu să devină populari. De aceea, se mulțumesc să fie doar „publici”. În Europa, unde partidele sînt centralizate și alegerile se desfășoară mai degrabă pe liste, mediul politic e mai permisiv pentru intelectuali. La noi, nu este chiar o excepție să „fii pus” prin ucaz de la centru pe o listă, pe un loc eligibil sau într-o funcție cu mare putere de decizie.
Cu toate acestea, intelectualul american nu este mai puțin ambițios decît cel european – și el vrea să influențeze Puterea, să schimbe lumea, să-i facă pe oameni să gîndească la fel ca el. Intelectualii vor puterea! Ba chiar vor o putere mult mai mare decît le-ar putea acorda o Constituție democratică dacă ar fi aleși șefi de stat sau de guvern. Ba chiar se consideră absolut îndreptățiți să o aibă, pentru că se simt mai bine echipați să conducă cetatea – asta e poveste veche și cunoscută peste tot în lume, iar America nu e o excepție. Dar, în general, intelectualii nu obțin puterea, căci probele democratice prin care ai de trecut în America pentru a ajunge la putere îi sînt intelectualului aproape imposibil de trecut. Astfel, singurul loc disponibil pentru intelectual în arhitectura Puterii americane este cel de consilier, de sfătuitor sau chiar de mentor al politicianului care are puterea. Într-un fel, visul lui Platon, cel din Scrisoarea a VII-a, este parte intrinsecă a sufletului oricărui intelectual. Iar experiența aceluiași Platon este, și ea, cel mai des întîlnită în biografiile intelectualilor care au ajuns sfătuitori de „regi”.
II.
O trăsătură interesantă a intelectualilor americani este că sînt oameni de stînga în imensa lor majoritate. Sigur că și în Europa se observă o anumită înclinație spre stînga a intelectualilor, dar nu în proporția și nici cu fermitatea intelectualilor americani. Într-un articol din 1957 dedicat chestiunii noastre (intitulat „Intelectualii americani – statutul și politica lor”), Seymour Martin Lipset spunea așa: „Prezumția generală referitoare la situația neplăcută și nefericită a intelectualilor în America a fost mereu o temă predilectă de autoanaliză a acestei categorii, care se vede pe sine neapreciată de societate, în general. În același timp, alte persoane, cum ar fi oamenii de afaceri sau politicienii conservatori, au văzut în intelectuali niște critici excesivi ai valorilor tradiționale americane care exercită o influență periculoasă”. Și Lipset continuă, spunînd că tocmai acest sentiment „ce pare generalizat (printre intelectuali – n.m.) că sînt un grup neprivilegiat, că nu sînt sus pe scara recunoașterii sociale, pe scara veniturilor și a puterii în comparație cu oamenii de afaceri sau cu alte profesiuni” îi împinge spre stînga. Seymour Martin Lipset a fost el însuși un intelectual de stînga, ba chiar simpatizant comunist în tinerețe, ceea ce l-a făcut să cunoască puțin, pe propria piele, mccarthismul. Dar explicația lui din 1957 (ce coincidență, exact anul în care a murit Joseph McCarthy!) trebuie că e corectă, din moment ce Roger Scruton, intelectual conservator, spune și el, la 50 de ani după apariția articolului citat, că intelectualii sînt naturalmente înclinați spre stînga pentru că tipul lor de gîndire și înzestrarea lor culturală – mai ales după epoca Luminilor – îi face să vadă în lume mai ales ceea ce nu le convine, mai ales ceea ce simt că trebuie schimbat și mai puțin ceea ce e frumos, sănătos și trebuie păstrat. Plasarea intelectualilor într-o cvasipermanentă nemulțumire, fie că e ontologică, fie că e de statut social (intelectualii sînt fundamental narcisici – n-o să găsiți nici o altă categorie socio-profesională care să vorbească atît de mult, cu atîta convingere și cu atît dramatism despre propria importanță!), îi împinge spre stînga, așadar. Și asta se vede limpede, nu doar în America. Dar în America, spuneam, tendința e ceva mai stridentă și mai cuprinzătoare. Așa se face că Partidul Democrat a fost mereu mai bine garnisit intelectual decît Partidul Republican, dar asta nu are aproape nici o importanță electorală reală: cele două partide se succed ritmic la guvernare, cîștigă sau pierd alegerile din motive care au prea puțin de-a face cu frămîntările și apelurile intelectualilor, semn că greutatea intelectuală și culturală nu-i impresionează defel pe alegătorii americani.
III.
Nu de ieri, de azi, dar tot mai apăsat în deceniile din urmă, intelectualul american își exprimă frustrarea în raport cu politica prin activismul civic. Incapabil să ajungă la putere pe drumul politic firesc, intelectualul american asumă cu pasiune cauze civice pe care le instrumentalizează ca vectori de presiune politică. Toate în numele dreptății, al idealurilor și valorilor, firește. Idealuri și valori pe care nu le politizează, dar le ideologizează. Căci intelectualul are un avantaj mare în raport cu politicianul: poate să facă ceva ce nici un politician nu poate. Intelectualul poate ideologiza. În lumea ideilor și a retoricii, în manevrarea și redefinirea convingătoare a valorilor, intelectualul este mult mai versat decît politicianul. Intelectualul creează ideologii, politicianul creează partide. În Europa ultimilor ani, asistăm la separarea ideologiilor de partide. Structurile societății civile devin tot mai mult purtătoare de ideologii, iar partidele devin tot mai ambigue în această privință, vor să fie cît mai „tehnice”, căci guvernarea devine din ce în ce mai mult o treabă administrativă, și vor să capteze voturi din toate categoriile socio-electorale. În America, însă, lucrurile sînt diferite. În America, partidele sînt încă puternic influențate de ideologii, iar pe traseul acestei influențe intelectualii încă pot să influențeze politica.
George Cotkin vede sursa creșterii pasiunii pentru ideologie a intelectualului american tot în nemulțumirea lui cu privire la propriul statut: „Cît despre anxietatea cu care intelectualul de succes se află în căutarea relevanței, ea se exprimă în fascinația actuală de a fi «intelectual public», de a vorbi unui public larg, de a face diferența atît în lumea academică, cît și în afara ei. Aceasta este noua versiune a intelectualilor în căutarea autorității. Astfel, avem în ultima decadă (autorul a publicat aceste text în 1997 – n.m.) intelectuali din spațiul academic care s-au transformat singuri în războinici pentru corectitudine politică și diversitate. Sigur, e mai bine să fii corect decît incorect, divers decît monolitic. Dar în zelul lor de a-și dovedi valoarea și de a chestiona însăși instituțiile care le-au asigurat cît de cît confort și succes, mulți intelectuali din spațiul academic riscă să intre în grămadă, ca membri ai «turmei minților independente», lipsiți de orice simț al ironiei, îngrijorare și distanță, adică de ceea ce a fost definitoriu pentru intelectualii postbelici”.
Pentru intelectualul din Estul fost comunist al Europei, spectacolul, adesea feroce, al ideologizării spațiului academic și intelectual american este amuțitor. Noi am avut mereu impresia că atmosfera ideologică în universitate, în redacțiile revistelor culturale, în edituri, în teatre e sufocantă și anormală. Noi am tînjit mereu după ceea ce credeam a fi libertatea absolută a spiritului din interiorul zidurilor universităților americane. Ca să ne dumirim cînd ne-a fost dat să ieșim din peșteră că, de fapt, eram niște naivi. Propensiunea spre activism și, într-o măsură anume, chiar spre totalitarism cultural nu ține, vedem bine, de orînduire, ci de natura însăși a intelectualului. Teoretic educat în spiritul alterității, antrenat în relativizări, plimbat prin multe epoci și spații ca să știe bine cît de larg și de plural este omenescul, tocmai intelectualul este creatorul și promotorul ideologiilor, tocmai el este cel care crede în setul unic și bun de prescripții pentru lumea-cum-ar-trebui-să-fie. În viața intelectuală și culturală americană, această pornire spre ideologizare este mai zgomotoasă și mai radicală decît în bătrîna și lenta Europă. Se știe, în America există mai multă îndrăzneală în afirmarea ideilor. În timp, s-a dezvoltat pervers reversul acestei benefice trăsături: represiunea și mai îndrăzneață a disidențelor. Ideologia nu este o pasiune pentru un anumit set de idei, ci o pasiune pentru reprimarea celor care nu cred în aceste idei.
IV.
Multe se iartă în America. Mai multe decît în Europa. Dar din cînd în cînd apare un consens misterios că ceva e de neiertat. Un anume păcat, unul singur, devine stigmatul care marginalizează, elimină, anulează. Ai zice că toată energia puritană de care e capabilă America se concentrează într-un singur punct. În asemenea vremuri, nu puțini membri ai „turmei” își fac o adevărată îndeletnicire din a identifica stigmatizații și a-i expune spre judecată și sacrificiu.
În timp, istoria Americii a înregistrat o serie de stigmate ideologice care, practic, au dus la eliminarea stigmatizaților din viața socio-profesională. Lista păcatelor și erorilor care, practic, pun punct unei cariere academice sau prezenței pe scena culturală americană nu e foarte lungă. Imediat după al doilea război mondial, stigmatul absolut a fost comunismul. Să fii etichetat drept comunist era tot ce ți se putea întîmpla mai rău. Încet-încet, cam prin anii 1960, stigmatul de neiertat s-a schimbat: să fii comunist a început să fie acceptabil, dar să fii antisemit devenise păcatul suprem. Acum vreo trei decenii, stigmatul absolut s-a schimbat din nou: să fii antisemit a început să devină acceptabil (azi înregistrăm poziții antisemite în Congresul SUA!), să fii comunist chiar nu mai ridică nici o problemă, în schimb să fii etichetat ca rasist (mai precis, să fii etichetat ca susținător sau simpatizant al unor idei care sînt sau pot fi discriminatorii în raport cu negrii, cu latino-americanii sau cu asiaticii) înseamnă, în zilele noastre, moartea socială. Pe vremea în care să fii comunist era cel mai rău, să fii rasist nu ridica nici o problemă; pe vremea în care să fii deconspirat ca antisemit era final de carieră, să fi fost rasist, iarăși, nu ridica cine știe ce probleme. Deși antisemitismul e tot o specie a rasismului, totuși, astăzi, în America, nu mai e o problemă să vehiculezi idei despre comploturile sioniste, despre caracterul ilegitim al statului Israel sau despre coteria evreiască din „marea finanță mondială”. Ce va urma, e greu de spus. Intelectualii americani vor găsi în următorul deceniu, sînt sigur, noul stigmat, noul păcat suprem, care poate veni din disputele sex/gender sau, poate, din ecologism sau poate deriva din răspîndirea inteligenței artificiale, nu știm. Dar modul de lucru al intelectualității americane, anume acela de a identifica stigmatul absolut și de a lucra viguros cu el, așa cum lucrează fermierii cu fierul înroșit cînd își marchează vitele, nu cred că se va schimba.
Luptele politice, se știe, pot fi sîngeroase, nu doar metaforic. Luptele ideologice, însă, arareori au asemenea efecte. Ca și cum ar vrea să acopere acest neajuns, intelectualii americani practică lupta ideologică cu o duritate extremă. Și tocmai acest modus operandi îi face pe intelectualii americani să trăiască în „turme ale minților independente”, chiar și acolo, în campusurile lor, de la marginea lumii reale.
Foto: wikimedia commons