Tupeul şi libertatea de exprimare

În România, a devenit o regulă ca, prin tupeul jurnalistului, presiunea publică să fie atît de mare, încît lucrurile să se schimbe, dar legile să nu se respecte. Cel puțin la nivel teoretic, jurnalistul ar trebui să fie watchdog-ul din societate. Este cel care  selectează ideile, ştirile sau informaţiile, înainte de a le face accesibile în număr cît mai mare, astfel încît să nu creeze turbulenţe şi mai mari în societate. Definiția de manual nu se potrivește însă cu realitatea. Cazul evacuării posturilor de televiziune ale trustului de presă Intact din sediile în care au funcționat de la înființare aduce în discuție nu numai deontologia presei, dar și caracterul ziariștilor.

De caracter legăm tupeul – o mare calitate a marilor reporteri, cum scrie David Randall în Jurnalistul Universal. Ce putem însă învăța în aceste zile despre profesia de jurnalist și despre cei care o practică? Că prin tupeu poți să nu respecți o decizie definitivă a instanței judecătorești, că poți folosi emisiunile și tot arsenalul pentru ca statul să nu recupereze 60 de milioane de euro, cît are de dat înapoi patronul? Pînă unde poate merge tupeul unui jurnalist?

Dacă un extraterestru s-ar uita pentru prima dată la televizor în România, ar înțelege un alt sens al libertății de expresie decît cel stipulat prin Articolul 10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Poți să spui orice pe post fără ca tu să ai vreo responsabilitate față de cel care te privește, și cam asta înseamnă libertate de expresie în zilele noastre. Poți să manipulezi și să trunchiezi realitatea și, la fel, asta se numește libertate de expresie. Antena 3 a făcut în ultima săptămînă zeci de emisiuni în care a spus că e în pericol să fie închisă și,  prin urmare, libertatea de expresie e pusă în pericol. Cu toate astea, nimeni nu s-a atins de emisia postului de televiziune, iar Consiliul Național al Audiovizualului nu a emis nici o decizie și nici nu a dat vreo amendă usturătoare pentru încălcarea regulilor.

Libertatea de expresie e întoarsă pe toate părțile în acest caz, în care judecătorii au dat o sentință definitivă în urmă cu doi ani. ANAF-ul nu este una dintre cele mai iubite instituții din România. O jumătate de oră petrecută în vreun sediu ANAF și n-are cum să‑ți placă această instituție, pe care scandalurile de corupție nu au ocolit-o. Dar demonizarea pe care o televiziune o face unei instituții fundamentale într-o economie poate fi un joc periculos. Ce s-ar întîmpla dacă toți contribuabilii români nu și-ar plăti dările? Au văzut la televizor că nu e în ordine să te achiți de datorii și atunci fac și ei ca atare. Dezbaterea va dura pînă cînd conflictul deschis de Antena 3 împotriva ANAF va înceta într-un fel sau altul.

Între timp, audiențele cresc, codul deontologic al ziaristului e călcat în picioare, iar publicul larg rămîne perplex. Jurnaliștii fac spectacol în fiecare seară și se plîng că se vor muta dintr-un sediu. De pe micul ecran al Antenei 3 nu lipsește nici precizarea că acest post este afiliat CNN, dar, după cîte observăm, ce le separă este un alt cod deontologic, în care se spune că nu există graniță între informare și manipulare. Între timp, jurnaliștii au organizat un miting prin care să-i atragă pe telespectatori de partea lor. Balanța între informare și opinie înclină clar către ultima.

Cazul Antenei 3 poate fi pus în oglindă cu cazul „Vianu“, în care, pornind de la o postare pe Facebook, jurnaliștii au adus în atenția publică modul în care profesorii și elevii interacționează în școlile românești. Jurnaliștii s-au acuzat reciproc cîteva săptămîni că au făcut linșaj mediatic unui profesor cu rezultate excelente printre olimpicii internaționali. Ca urmare, instituțiile din educație, părinții și elevii au fost informați despre ce se petrece într-unul dintre cele mai bune licee din România. Rezultatele anchetei Ministerului Educației vor arăta ce s-a întîmplat în clasa a X-a unde, după aducerea tezelor la matematică, un elev s-a tîrît în glumă pentru un punct în plus. Mulți cititori i-au acuzat pe ziariștii care au relatat despre incident, recunoscut deopotrivă de către elevi, profesori și părinți, că au avut tupeul să pună pe agenda publică un asemenea subiect, fără să aducă dovezi de necontestat că profesorul de matematică are avea vreun amestec în toată această poveste. Una dintre carateristicile jurnalistului tocmai asta este: îndrăzneala prin care pui întrebări și insiști să afli ce se află în spatele ultimului crîmpei de informație.

De departe, cel mai evident caz de tupeu în presă este cel privind familia Bodnariu din Norvegia, căreia statul i-a luat temporar cei patru copii din motive de violență, după cum chiar tatăl declara la televizor. Fără multe amănunte despre caz, presa din România a scris sute de articole și a rea­lizat zilnic emisiuni TV,  fără exagerare. O comisie de parlamentari a fost în Norvegia ca să vadă ce anume s-a întîmplat. Numărul mare de știri și interesul crescut al publicului au întors cazul Bodnariu pe toate părțile și au degenerat într-o dezbatere despre cît de bine este să-ți bați sau nu copiii. Expunerea media a arătat că, prin tupeul jurnalistului, autoritățile române au reacționat și s-au mobilizat foarte repede în problema modului cum sînt tratate drepturile copilului în alt stat, în timp ce în România 15.000 de copii sînt abuzați anual, iar numai anul trecut au fost scoși din familii peste 2000 de minori din cauza pericolului în care se aflau.

În mod normal, tupeul jurnalistului poate aduce unui trust de presă premii și recunoaștere publică, în același timp. Filmul nominalizat la Oscar Spotlight, despre povestea ziariștilor de la Boston Globe care au avut tupeul să dezvăluie abuzurile asupra copiilor făcute de preoții catolici este o demonstrație că, prin informație bine documentată, lucrurile se pot schimba în societate.  La noi, fenomenul are loc invers: tupeul jurnaliștilor te face să nu mai deschizi din nou televizorul.

Andreea Ofițeru este jurnalist.