Tunuri fără afet

Este absolut normal ca muzica să apuce pe drumul urmat de societate. Într-o lume bazată tot mai mult pe concentrarea capitalului, proiectele, inclusiv cele muzicale, se derulează din ce în ce mai repede, pentru ca rulajul să se producă în cicluri cît mai scurte şi mai dese. Automatizat. E doar o constatare, nu şi o acceptare a stării de fapt...

Am avut privilegiul de a trăi muzicile anilor ’90 chiar acolo, în miezul lor încins. La Radio Contact. De la începuturile modeste, pe o frecvenţă din bandă est care se auzea doar prin Bucureşti, pînă la reţeaua naţională de la sfîrşit de mileniu. De la animatorul căruia i se spunea să nu introducă în program doar melodiile preferate şi care trebuia să pună single-urile difuzate într-o anumită ordine în cutie, pentru a nu fi repetate de cel care venea după el, pînă la foaia numită playlist, care te aştepta pe masa de mixaj şi pe care era trecut inclusiv locul unde trebuia să ai intervenţia. De la mix-urile efectuate pe pick-up, cu viniluri catifelate, şi de pe casete întoarse cu derulare rapidă pînă la cue, apoi scoase din deck şi potrivite cu degetul, pentru a porni corect, pînă la CD-ROM-ul care, odată introdus în calculator, te transforma în simplu executant.

Desigur, totul trebuie să evolueze. Să se automatizeze. Să fie eficient. Dar este valabilă această teorie economică în artă? În muzică? Producătorii care au împrumutat sample-uri din deceniile anterioare, pentru a broda în jurul lor diverse aranjamente simpliste, vor spune că tot ce s-a putut compune s-a compus şi că nu mai există loc pentru originalitate. Un pretext pentru a scuza, în cel mai bun caz, lipsa propriului apetit pentru expresie.

De aceea, începînd cu 1993, Mariah Carey şi-a clădit succesul pe teme preluate din repertoriul altor artişti, apărute în deceniile anterioare. De aceea, după excepţionalul material discografic de debut solo apărut în 1987, George Michael nu a mai ajuns niciodată la bogăţia albumului Faith, în ciuda contractului fabulos încheiat cu casa de discuri Columbia.

Bunăstarea este perfectă, însă în cazul artistului nu mai are darul de a-i stimula sinapsele imposibil de mapat ale creaţiei. Iar căutarea profitului cu orice preţ, a tunurilor pe termen scurt şi cu proiectile detonate cît mai departe, în teritorii virgine, nu produce decît o combustie şi mai rapidă a operei. Rămase fără afet. Fără bază.

Şi încă era bine, în acel ultim deceniu al mileniului trecut. Pentru că mai aveai cîte o temă interesantă, potenţial fredonabilă. Pentru că încă mai existau armonii vocale. Deoarece nu apăruse într-atît de virulent acest house impertinent. Lavabou de creiere. Dar, cine ştie, poate că aşa au gîndit şi părinţii copiilor care ascultau şi vedeau pentru prima dată The Beatles sau The Rolling Stones.

Încă era bine în acei ani ’90, într-atît de îndepărtaţi acum, pentru că producătorii trăiseră la prima mînă experienţa originalului. Cel mai bun exemplu este (r)evoluţia lui Fatboy Slim. Puţini sunt cei care ştiu că artistul, pe numele său adevărat Norman Cook, a fost basist la The Housemartins, grupul din Hull care ajungea pe primul loc în topul britanic cu o piesă acapella – „Caravan of Love“. Şi tot el a dezvoltat un proiect interesant, „Beats International“, cu care a urcat din nou în fruntea ierarhiei muzicale din Marea Britanie. Tot cu un cover, revestimentat sonor. Ulterior, a explodat pe scena rave, luînd în siajul său nenumăraţi alţi DJ epigoni.

Voi încheia cu una dintre viziunile regretatului Ray Bradbury. Efectul fluture. Povestea este simplă şi se bazează pe existenţa tehnologiei care permitea excursiile în timp. Pentru a-i vîna pe cei mai feroce dintre dinozauri. T Rex. Însă doar acele specimene care oricum urmau să dispară, în mod natural, la scurt timp după răpunerea lor de către vajnicul plătitor, doritor de senzaţii tari. Tocmai pentru ca nimic să nu se schimbe în progresia normală a Istoriei.

Într-una dintre aceste incursiuni, unul dintre clienţi se sperie şi calcă în afara potecii obligatorii. La întoarcere, în noroiul desprins de pe cizmă se află un fluture superb. Mort. Iar societatea acelui prezent paralel se schimbă. Nu neapărat în rău, ci mai degrabă în urît. Devine afonă. Agramată. Grobiană.

De aceea, trăiesc prezentul cu o viziune care nu-mi dă pace. Mă bîntuie, de-a dreptul. Nu se poate ca în anii ’90 să nu fi existat măcar un producător care să nu fi pornit la vînătoare de muzici prin trecut. Şi să nu fi ucis, într-unul din aranjamentele sale, cel dintîi exemplar de Lepidoptera Euterpe.

Alexandru Gheorghiaş este jurnalist.

Foto: L. Muntean