Tuneluri inițiatice și Tunelul oranj

5 noiembrie 2019   Tema săptămînii

„Cu spăimîntătoare viteză am trecut prin tunelul oranj“

Nichita Stănescu, „Prin tunelul oranj“

„Tu nu-nțelegi că noi cădem
în lăuntrul nostru?
Tu nu-nțelegi că stelele în sine
sînt un lăuntru din lăuntrul depărtat?“

Nichita Stănescu, „Semn 3“

Inițierea în lumea modernă

Cuvîntul „inițiere“, în lumea modernă, a decăzut în banalitate. I-a fost restrînsă aria semantică pînă la cele mai cenușii imperative ale pragmatismului, ajungînd să desemneze „o documentare într-un nou domeniu de activitate“, faptul de a pune bazele (a iniția) derularea unei activități, primirea cuiva în rîndul celor care practică un cult etc. Mircea Eliade observa că sensul tradițional al cuvîntului a dispărut de mult timp din Europa. În schimb, simbolurile și scenariile inițiatice continuă să supraviețuiască la nivelul subconștientului, în special în vise și în versurile imaginare (M. Eliade, Nostalgia originilor, Humanitas 1994).

La modul general, inițierea constă într-un ansamblu de rituri al căror scop este să producă o modificare radicală în statutul persoanei inițiate, echivalentă cu o mutație ontologică. La capătul încercărilor, novicele supus inițierii devine o ființă total transformată, căpătînd acces la un alt mod de existență, în sensul unui proces de regenerare și elevație spirituală. 

În societățile tradiționale se disting trei tipuri de inițiere: rituri de pubertate, rituri de intrare într-o societate secretă și rituri de inițiere prin experiențe de ordin extatic (vise, viziuni, transe). O supraviețuire modernă a acestui tip de inițiere (ce presupune viziuni, călătorii extatice în lumi paralele, de Dincolo) ar putea fi apropiată de cercetările relativ recente privind stările modificate de conștiință (SMC), experiențele în afara corpului (EAC) și experiențele la limita morții (ELM). Ele au fost stimulate și de noile descoperiri ale fizicii moderne, responsabilă de revenirea interesului pentru căile mistice de cunoaștere (I.P. Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Polirom, 2015).

Explorarea lumii subatomice în secolul XX a adus schimbări radicale privind conceptele clasice de timp, spațiu, corp solid sau lege determinată etc. Ele au condus la revizuirea concepției despre Univers și asupra legăturilor noastre cu el. Realitatea fizicianului atomist, ca și realitatea misticului oriental, transcende cadrul îngust al conceptelor opuse. Cuvintele fizicianului Robert Oppenheimer par ecoul Upanișadelor: „Se mișcă și nu se mișcă. / Este departe și este aproape. / Este înăuntrul a toate / Și este afară a tot.“ (Ișa-Upanișad V). Orizontul lumii noastre tridimensioanle se extinde și la alte dimensiuni. Matematicianul Charles Hinton publică în 1904 o carte incitantă, The Fourth Dimension. El considera că „spațiul nostru mental este multidimensional“, iar dimensiunile superioare ale spațiului pot fi conținute în particule minuscule.

Cît privește experiența centrală a inițierii, ea comportă adesea călătoria în alte lumi și revelația privind „moartea și renașterea rituală“ a neofitului. Din această perspectivă, tema descinderii pe tărîmul tenebrelor reprezintă încercarea sau proba esențială.

Tunelul inițiatic

Numeroase scenarii inițiatice includ ca probă principală traversarea de către neofit a unui tunel tenebros, dificil și periculos de străbătut. În vise sau experiențe vizionare apar fantasmele unor tuneluri sumbre și interminabile, care evocă adîncimi infernale. Pattern-ul arhaic se raportează la ciclul morții și renașterii asociat, în religia vechiului Egipt, cu călătoria într-o barcă a zeului Soare pe cer (prin trupul înstelat al zeiței cerului, Nut) și traversarea (în altă barcă) a lumii de Dincolo în timpul nopții.

Credința în marile rute subterane, pe care le străbat Soarele, inițiații sau morții, pentru a ieși la lumina unei noi zile, era foarte răspîndită în multe tradiții și, mai ales, în Egipt și Mesopotamia.

Un detaliu pictural de pe mormîntul faraonului Ramses (Theba) o înfățișează pe zeița cerului, Nut, înghițind barca soarelui, la apusul acestuia, și născîndu-l a doua zi, la răsărit. Traversarea lumii de Dincolo este indicată de pozițiile succesive ale Soarelui, traversînd trupul înstelat al zeiței Nut, întins de la apus la răsăritul cerului, asemenea unui tunel magic.

În epopeea babiloniană a lui Ghilgameș, eroul în căutarea nemuririi se avîntă într-o călătorie dificilă, presărată cu încercări de tip inițiatic. La poalele muntelui Masu el găsește poarta prin care Soarele trecea zilnic. Ea este vegheată de o pereche de oameni scorpioni care l-ar fi putut ucide doar cu privirea. Oamenii scorpioni recunosc partea divină a lui Ghilgameș (fiul zeiței Ninsun și al unui muritor) și-l lasă să pătrundă într-un tunel întunecat. După douăsprezece ore de mers prin întuneric, Ghilgameș răzbate de cealaltă parte a muntelui. Traversează apele morții și, ajutat de Utnapiștim, găsește iarba nemuririi. Din păcate, ea îi este furată de șarpe.

Exemplele pot continua. Vom menționa doar tema tunelului din arta medievală, în pictura vizionar-fantastică a inițiatului Hieronymus Bosch (1415-1516). El reprezintă înălțarea sufletelor celor decedați, ghidați de îngeri, traversînd un tunel adînc și întunecat, care îi conduce prin obscuritate către lumină.

Tunelul oranj

O sintagmă inedită, „tunelul oranj“, apare în volumul de poeme Noduri și semne al lui Nichita Stănescu (Cartea Românească, 1982). Șase poeme sînt intitulate identic – „Prin tunelul oranj“ – și un al șaptelea – „Tunelul oranj“. Comentariile au subliniat, printre altele, că „piesa centrală în jurul căreia pivotează întreaga construcție poetică a volumului este tunelul oranj“ (Sorin Dumitrescu, Tablou cu ochi, Anastasia, 2013). Autorul observă că volumul Noduri și semne reia fondul sacral și elegiac al celor 11 Elegii, iar „versurile părții întîia și a cincea din «Elegia a III-a» sînt tulburător de conforme cu descrierile și relatările pacienților reveniți din moarte clinică, citați în cartea lui Raymond Moody, Viață după viață“. Se presupune că însuși poetul a cunoscut aievea traversarea tunelului oranj, cu prilejul vreuneia din încercările prin care a trecut (Sorin Dumitrecu, op. cit., p. 92). Interesant e că incitanta carte a lui Moody, la care se face referință, Life after Life, apare la Atlanta (ed. Bantam) în 1975, în timp ce poetul publică cele 11 Elegii în 1966.

Potrivit experiențelor clinice la limita morții (ELM) cercetate de Moody, scenariul principal al relatărilor făcute de cei reîntorși din tunel include trecerea rapidă printr-un tunel, păstrarea conștientului treaz, o retrospectivă panoramică a vieții, întîlnirea cu o ființă de lumină la capătul tunelului. Dar iată ce scrie Nichita Stănescu: „Cu spăimîntătoare viteză am trecut prin tunelul oranj… / cînd m-am trezit eram chiar pe cîmp / căzut de pe cal / m-am bucurat… / de mîini  m-am bucurat și de picioare/ de cerul albastru… / iar nu oranj. / Ah tu, tunel! / Ce glonț ai tras prin tine? / Și înspre cine-ai tras?“ (Noduri și semne, op. cit., p. 21).

Fragmente din a treia „Elegie“ (Nichita Stănescu, Opera Mgna, vol. I, Editura Muzeului Literaturii Române, 2004) descriu experiența extatică a ieșirii din trup prin tunelul ochiului: „Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru / ca un tunel, privirea / se face una cu tine (…) / Deodată devine goală, aidoma / unei țevi de plumb prin care / numai albastru călătorește“. Pare că asistăm la o mutație hiperfizică. Întreaga ființă se comprimă, se concentrează în grăuntele de lumină al privirii. În această călătorie vizionară, legile fizicii clasice sînt abolite: „Camera se varsă prin ferestre / și eu nu o mai pot reține în ochii deschiși“. Privirea vizionară a pătruns într-o altă lume, într-un Dincolo în care conceptele clasice de spațiu-timp, corp solid nu mai sînt operante: „De jur împrejur o sferă de vid! / Stau în centrul ei și unul cîte unul / Ochii din frunte, din tîmplă, din degete / mi se deschid (…)“. Viziunea este fulgerătoare: „Se arată fulgerător o lume / mai repede chiar decît timpul literei A“. Dar pe fragilul pod al interlumilor staționarea poate fi periculoasă: „Recădeam în starea de om / atît de iute, că mă loveam / de propriul trup, cu durere, / mirîndu-mă foarte că-l am“. „Călătoria hiperfizică“ nu rămîne, însă, un construct poetic sau matematic. Întîlnirea cu Lumina transcendentă s-a produs într-un chip ce nu poate fi descris: „Mă încordam să-mi aduc aminte / lumea pe care-am înțeles-o fulgerător (…) / Dar nu-mi puteam aminti nimic. / Doar atît că am atins / pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde“.

Poate de aceea poetul va scrie, mai tîrziu (Luceafărul, 7 iulie 1973), în poemul „Pe un pod de farmec“: „Pe un pod de farmec adesea am trecut / Întins între o frunză și adierea ei“.

Silvia Chițimia este doctor în etnologie și scriitoare.

Mai multe