„Tu-l mai ţii minte pe Cristian Panait?“

25 februarie 2015   Tema săptămînii

Cam aşa a sunat întrebarea lui Tudor Giurgiu în iulie 2011, la prima noastră discuţie. Nu „cazul Panait“, nu „povestea cu procurorul Panait“… Nu. „Îl ţii minte?“ Ca şi cum l-am fi cunoscut personal, am fi fost toţi trei prieteni şi în vreo studenţie comună am fi tocat boem subiectele vremii la un pahar de vin. Probabil nu mi-aş fi amintit momentul, dacă n-aş fi retrăit de cîteva ori această senzaţie pe parcursul anilor în care s-a legat povestea. 

Cînd eu m-am implicat în proiect, regizorul pătrunsese deja în intimitatea lui Cristian Panait. Începuse căutările, îşi răsfirase curiozităţile în toate direcţiile din care puteau veni răspunsuri. Îi aflase pasiunile, spaimele şi micile manii. Erau… doi dinamovişti – Tudor şi Cristian – care rezonau în chestiuni mult mai profunde de atît, fără să se fi întîlnit vreodată. Eu (stelistă, de altfel) abia începeam să-i descopăr pe amîndoi, într-un fel de interdependenţă. 

Pentru un scenarist, e firesc să simtă o anumită frustrare dacă nu a fost prezent de la începutul documentării. Sigur, preluam din capul locului toate informaţiile. Dar, uneori, mai expresive decît o mărturisire pot fi un oftat, o tăcere sau o privire. Emoţii care – evident – nu se repetă, la o eventuală reluare a discuţiei. 

Şi totuşi, cred că în cazul nostru faptul că am pornit de la niveluri diferite de cunoaştere – şi, inevitabil, de implicare afectivă – a funcţionat. Tudor se ataşase de omul pe care urma să-l ficţionalizeze. Pentru mine, cred că a fost de la început Cristian Panduru. Personajul. Susţinut puternic de repere reale, dar născut cu un destin propriu. Yin şi Yang – între trăiri adevărate şi ficţiune. 

Apoi, pe măsură ce am început şi eu să cercetez, s-a produs un adevărat transfer energetic. Nu absorbeam pur şi simplu informaţiile, le receptam senzorial. Mă transpuneam treptat în universul în care Tudor intrase deja. S-a întîmplat să aflu că anumite lucruri pe care mi le imaginasem, ca scenarist – un loc, o replică, un gest –, existaseră în realitate. Chiar la început, ţin minte că am descris într-o scenă casa mătuşii lui Cristian (în care nu intrasem pînă-n acel moment, dar aveam senzaţia că simţisem deja scîrţîitul parchetului sub picioare). Tudor a exclamat surprins: „Exact aşa era!“. 

Era esenţial să înţelegem nu doar faptele, ci şi contextul, tot parcursul interior al lui Cristian din ultima perioadă de viaţă. Dar

pentru a le radiografia, ci pentru a desluşi resorturile psihologice care ne puteau ajuta

un personaj credibil, profund, într-o atmosferă autentică. 

În 2002, moartea tînărului procuror a stîrnit valuri în societatea românească. Jurnaliştii au căutat răspunsuri. Dar – să ne amintim – pe atunci informaţiile din şi despre dosare nu circulau nici pe departe cu graţia şi însufleţirea din ziua de azi. Pecetea „strict secret“ le înnăbuşea avîntul. Fiecare informaţie venea cu un pachet viguros de speculaţii. Cu aproape un deceniu mai tîrziu – cînd s-a intensificat documentarea pentru film – presiunea mai scăzuse un pic pentru cei direct implicaţi în caz. Dar încă aveau rezerve să vorbească. Astfel că fiecare adevăr obţinut reprezenta o victorie în sine, indiferent dacă avea să ne fie sau nu de folos. 

Ca să înţelegem ce s-a petrecut la Bucureşti, era important să desluşim enigmele unei afaceri zăgăzuite într-un judeţ de la graniţă. Şi în cazul acesta a funcţionat dictonul „Follow the money“ („Ia urma banilor“). Sume provocatoare de tahicardie au convulsionat, printr-un efect de domino, destinele unor oameni care nici n-ajunseseră vreodată în preajma banilor. Încet-încet, se contura un univers care dusese la sufocare un om tînăr, puternic, plin de speranţă. Un univers populat de colegi, şefi, prieteni, neprieteni. 

Dar odată ce am înţeles legile după care funcţiona această lume, era important să-i închidem elegant poarta, să o lăsăm în urmă şi să ne detaşăm. Pentru a putea crea o altă lume. O… ficţiune cu respect pentru adevăr. Un film care nu spune doar povestea unui om. Un film în care mulţi îşi vor regăsi, probabil, propriile apăsări, revolte, reacţii faţă de ceea ce ne-am obişnuit să numim „sistem“. Un termen general pentru o realitate care ne afectează pe fiecare la un nivel profund personal. 

De ce eu?. 

Mai multe