Tu eşti mulţumit ca taximetrist?

Cred că ideea de mulțumire de sine e văzută ca un soi de abandon. Din ce în ce mai mulți oameni, mînați de cerințe pe care alții le au de la ei, repe­tîndu-şi pînă la a crede că, în fapt, visul lor a fost şi este să-şi dorească mai mult, mai repede, uită să se raporteze la cei din jurul lor altfel decît privind partea materială. „Tu eşti mulțumit ca taximetrist?!!! Poți face mai bine!“

Uneori, cel mai de seamă duşman al binelui e mai binele. I-am spus unui om care căuta să mă convingă că ştie el mai bine ce mi s-ar potrivi şi mi-ar plăcea mai tare: „Nu te supăra, ca să-mi ceri mie să fac altceva e ca şi cum ai lua un tablou scump, ca să-l folosești pe post de tocător în bucătărie“. Nu, mulțumesc!

Am să mă refer la meseria mea în modul cel mai personal cu putință, bazîndu mă pe propriile experiențe acumulate în timp. De reținut din capul locului un aspect foarte important, şi anume că datorită celor mulți care au ales această activitate „ca să facă bani“, eu de ceva vreme nu mă mai consider taximetrist. Prefer să cred că am un „birou galben“ cu vedere în tot oraşul. Apoi, cred cu tărie, privindu-mi clienții, că sub orice haină sau ținută se află un om şi un suflet, care suferă, speră, doreşte, se bucură…  Așa că ies din tiparul taximetristului care întîmpină clientul cu întrebarea: „Da’ unde mergeți?“, urmărind să fixeze o sumă care să-l avantajeze sau să refuze cursa, pentru varii motive. Eu întîmpin oamenii cu un „Bună ziua! Poftiți, vă rog frumos!“. Consider că e o chestiune elementară de bun-simț. Despre clienții mei, pot spune cu certitudine că în jur de 80% sînt femei. Grăbite, cele mai multe, să ajungă la serviciu ori să-şi ia copiii de la grădiniță sau şcoală. Mergînd către diferite instituții, rezolvînd probleme de serviciu. Mergînd de la serviciu spre casă. Nu de puține ori am auzit clienții vorbind la telefon: „Traficul e blocat“ sau, mai rău, de față cu mine să spună: „A greşit taximetristul drumul“. Asta e ca şi cînd mi-ar fi cîrpit o palmă zdravănă peste ochi. Şi înghit în sec, nevinovat, judecat, acuzat şi cu pedeapsa ispăşită. Graba reprezintă un motiv de stres. Foarte rar, cînd nu reuşesc altfel, închid orice discuție argumentînd: „Doamnă, circulația pe drumurile publice e reglementată prin legi, iar eu n-am nici un motiv să le încalc pentru că dvs. nu ştiți sau nu puteți să vă gestionați eficient timpul“. Atunci cînd sînt două cliente, prezența mea e mai puțin obligatorie. Discuțiile se axează pe subiecte oarecum bătute-n cuie: probleme de serviciu, relații sociale sau probleme de familie, mai delicate şi rar dezbătute cu voce tare. Relațiile sociale primează. Bunăoară, două femei, după ce şi-au trîntit corpurile lucrate la sală, bronzate la solar, unse cu toate alifiile, parfumate şi îmbrăcate astfel încît să existe un echilibru între a fi şi a exista ca arătare, au început discuția despre masculii a căror prezență o abandonaseră în club.

– Auzi, lasă-mă cu fraierul ăla, nici măcar nu e maşina lui, stă cu chirie, dă-l naibii. Am aflat eu de la…

– Păi, şi ce? Măcar să cheltuiască cu tine, că n-oi sta ca proasta de poză lîngă el în club.

– Lasă, fată, că nu mai sînt copilă, eu am nevoie de un bărbat adevărat, care să şi întrețină femeia, să plătească o masă la un restaurant, o ieşire în club, un masaj, un spa, o cosmetică… dar vezi că ăştia cu bani sînt agățați, să fiu a cincea roată la căruță nu e una dintre opțiunile mele, nu acum, cît încă pot!

– Aşa e, fată! Numai puşti figuranți care fără banii părinților nici la McDonald’s n ar mînca. Nu mai există bărbați adevărați! Nu-i aşa, domnu’ taximetrist?

„Nu ştiu“, răspund, chiar nu am „ochiul format“ pentru bărbați.

Bărbații se lamentează însă mai mult decît femeile. Despre orice, începînd cu vremea. Un ditamai omul, tînăr, vine fuga la maşină: „Bîîrrr!!!… Ce frig e afară!!!“, cînd sînt 18 grade Cel­sius și cer senin. Le dau dreptate femeilor care susțin că au dispărut bărbații adevărați, care dansau în ploaie. Răspund că nu-mi pare aşa de frig, iar în mintea mea ştiu că orice ar voi să-mi spună, nu contează.

„Zeii“! Ăştia sînt rari. Ei văd în mine o slugă, care trebuie să facă fix şi la timp ceea ce i se cere, să nu aibă puncte de vedere diferite, să asculte şi să fie întru totul de acord. Apoi, el e stăpîn, că doar plăteşte! Mă detaşez şi las omul să-şi practice credința. Evident, în universul guvernat de un asemenea specimen nu sînt decît proşti, hoți, prostituate, toți mint şi fură mai mult decît el, iar din poziția în care se află nimeni nu poate fi stăpînit, pentru că nu mai există credință.

Am făcut o greşeală, încălcînd o lege nescrisă a taximetriştilor, anume că, dacă un coleg aruncă clientul beat jos din maşină, sub nici o formă să nu-l accept. În secunda aceea am gîndit că au şi bețivanii Dumnezeul lor. Faptul că era decent îmbrăcat a ajutat, faptul că venea spre mine ca şi cînd ar fi mers ca tramvaiul pe şine nu a contat. „Bună seara, poftiți, vă rog!“

„Auzi tu! Jigodia aia de om m-a dat jos doar pentru că am îndrăznit să-i spun că e prost dacă a votat cu Iliescu. A zis că sînt beat şi are dreptate! Ageamiul! Eu mîine îmi revin, ăla niciodată!“ Unde voia să ajungă n-am aflat imediat, căci nu ştia să spună exact, dar am convenit să mă ghideze el cu „stînga“, „dreapta“. Am tot umblat în zigzag pînă cînd, obosit să tot aibă dreptate, îi face semn unuia aflat la volanul unui Audi Q6, în dreptul geamului său:

– Auzi, moşule, unde sîntem aici?

– Întreabă-ți taximetristul. Sau v-ați ratăcit amîndoi? – răspunde omul, aplecîndu-se cît să mă vadă întreg. Io zic să l duci în capăt la Militari şi să-l laşi pe-acolo, că ăsta îți dă țeapă! – a continuat.

– Auzi, mă, ce maşină tare ai tu! Și e nouă. Mie nu-mi trebuie, că am băut! Da’… pă blonda din dreapta ta nu mi-o dai şi mie să te ajut cu rodaju’?

În secunda următoare avea un pistol la tîmplă şi se uita mut, în nemișcare, pierdut în filmul vieții lui, cel mai probabil. Am sărit în dreptul portbagajului şi i-am zis ăluia, peste capotă: „Auzi, amîndoi aveți dreptate. Dar el n-are pistol. Lasă-mă, Doamne, iartă-mă, să-l duc naibii acasă, că şi-aşa mă-nvîrt cu el de-o oră, şi nici nu cred că e din Bucureşti!“ A plecat în trombă. Zeul a devenit brusc pămîntean, știind precis unde anume cei dragi îl aşteptau acasă.

Clienții mei sînt oameni cu tot felul de probleme. Mulți și le expun „la cald“, sincer şi fără ocolișuri, sperînd că, datorită faptului că am „de-a face“ cu foarte mulți oameni, de toate categoriile, le pot oferi o soluție sau măcar să le povestesc despre un altul care a pățit-o şi mai rău, drept alinare. Atîta timp cît pot, am să încerc să fiu de folos oricui. Pentru că în asta constă frumusețea serviciului meu. În fiecare om găsesc cîte o poveste.

Cătălin Stavarache este taximetrist.

Foto: wikimedia commons