Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C. Brătianu şi a variantei de liberalism pe care acesta o întruchipează. Dincolo de arhitectura revizuirii constituţionale se află realitatea unei continuităţi de adîncime: parlamentarismul imperfect al Vechiului Regat, întemeiat pe un primat al puterii executive, este păstrat ca formulă de guvernare. Statul român de după Unirea de la 1918 alege să se organizeze într-o manieră ce combină centralizarea, autoritarismul şi vocaţia etatistă. Victoria lui Ioan I.C. Brătianu este victoria unei viziuni asupra viitorului României înseşi.
În fapt, punctul de inflexiune imediat postbelic, cel fără de care legea fundamentală de la 1923 nu ar fi existat în forma ei ultimă, este înlăturarea cabinetului de coaliţie prezidat de Alexandru Vaida-Voevod. Este vorba de un precedent constituţional ce reafirmă valorile pe care se sprijină constituţionalismul imperfect de la noi: rolul central al Regelui ca factor de decizie politică şi posibilitatea puterii executive de a-şi alcătui majorităţile de guvernare, prin intermediul alegerilor marcate de ingerinţe administrative.
Demitarea Guvernului Vaida-Voevod, în primăvara anului 1920, este cu atît mai semnificativă cu cît ea pune capăt scurtului experiment care ar fi putut schimba natura regimului politic, de vreme ce cabinetul Vaida-Voevod este unul dintre foarte puţinele de la noi care se naşte pe o cale autentic parlamentară, nefiind efectul alegerii suveranului, ci rezultatul unui scrutin relativ liber şi corect. Dincolo de instabilitatea de care era acuzat, acest guvern ilustra o tendinţă de ruptură cu practicile anterioare: parlamentarismul imperfect de la noi putea fi corectat, pe această cale.
Demiterea este urmată de încredinţarea mandatului de preşedinte al Consiliului lui Alexandru Averescu. Odată cu acest act, secvenţa familiară a politicii româneşti era reafirmată ca regulă centrală a edificiului constituțional. Guvernul desemnat organiza alegerile, în vederea cîştigării lor. Votul popular era o formalitate menită să confere legitimitate unei opţiuni deja exprimate. Cît despre mitul Averescu, ca ipostază a salvatorului ce regenerează România, acesta nu va supravieţui guvernării: potenţialul revoluţionar al lui Averescu se consumă rapid, iar partidul său este domesticit prin integrarea în sistemul unei noi rotative, sistem imaginat şi dominat de brătianism.
În cele din urmă, autenticul cîştigător al acestei perioade de instabilitate postbelică este brătianismul, iar Constituția de la 1923 va servi ca document menit să garanteze hegemonia sa politică. Brătianismul, cel care se năştea odată cu lunga guvernare de la 1876-1888, supravieţuia într-un mediu radical diferit. Acolo unde concurenţii conservatori eşuaseră, liberalismul centralist şi autoritar avea să triumfe. Victorios în faţa naţionalilor lui Iuliu Maniu şi a ţărăniştilor regăţeni, avînd în Partidul Poporului averescan o opoziţie docilă, Ioan I.C. Brătianu deţinea majoritatea ce putea da contur constituţional unei viziuni politice.
Revizuirea extinsă a Constituției de la 1866 este gîndită spre a adapta parlamentarismul imperfect unui nou mediu, modelat de votul universal masculin şi de reconfigurarea teritorială a statului. Temeliile brătianismului sînt cele familiare: recursul la autoritarism şi la neopatrimonialism, corupţia electorală şi economică, etatismul şi ambiţia centralizatoare. Toate acestea subsumate influenţei partidului care se confundă cu statul însuşi.
Constituția de la 1923 ar fi urmat să funcţioneze, în simbioză cu regimul legii electorale, ca un sistem permiţînd domesticirea votului universal. Promisiunile Declaraţiei de la Alba Iulia erau uitate, căci responsabilitatea cabinetelor şi transparenţa actului de guvernare erau simple elemente de decor constituţional. Brătianismul îşi impunea versiunea sa de autoritarism mascat prin proceduri legale.
În cele din urmă, istoria aplicării Constituției de la 1923 nu a fost legată decît parţial de hegemonia liberală. Restauraţia carlistă de după 1930 a înlocuit brătianismul cu propriul ei sistem clientelar. Metamorfoza liberalilor în era guvernării Tătărăscu este parte din acest proces de schimbare. Recursul la decretele-lege şi la starea de asediu eliminau, treptat, vestigiile libertăţii, în favoarea autocraţiei născînde. Constituția de la 1938, venită imediat după lovitura de stat carlistă, deschide un alt viitor.
Parlamentarismul imperfect de după 1923 avea să fie înlocuit de regimul concentrării puterilor. Restauraţia parţială şi fragilă de la 23 august 1944 va fi doar preludiul totalitarismului. Republica populară se înălţa pe ruinele trecutului ce devenea, de-acum, obiect al denunţului propagandistic. Monolitismul totalitar triumfa, dînd naştere unei alte Românii.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.
Foto: wikimedia commons