Triburile uitate ale Pacificului de Sud
Mai mult decît oricare altă dorinţă m-ar fi mînat pînă în triburile uitate ale Pacificului de Sud, fie de ordin intelectual, fie spiritual sau cultural, cel al scrierii unei cărţi a primat. Intrasem în legătură cu un grup de tineri voluntari dintr-o societate cu sediul în America, iar experienţele lor în locuri izolate ale lumii, printre triburi şi oameni uitaţi de istorie, mi se păreau atît de fascinante, încît am tot cules date, mai ales prin discuţii cu ei. Şi simţeam o anume frustrare: deşi trăiseră experienţe uluitoare, în cele mai multe cazuri nu puteau să le exprime satisfăcător, dincolo de inefabil, era incapacitatea de a transmite prin cuvinte, de a ne împărtăşi profunzimea lucrurilor, diferenţele de percepţie a vieţii, de raportare la realitate etc. Mi-am spus: ce păcat că se pierde acest lucru, că nu merge nimeni care să poată să scrie exact ce-i acolo. Apoi răspunsul a venit neademenit, a crescut natural pe fondul acestor gînduri: am să merg eu, eu pot să scriu cum se trăieşte acolo; am practica scrierii, de-acum îmi trebuie doar dimensiunea trăirii.
Cînd mă luptam cu aceste gînduri, încă nu ştiam că va fi Vanuatu, se creionase o descindere în Deşertul Kalahari, în inima Africii, dar cînd s-a adăugat şi varianta insulelor exotice din Hebride, mi-era clar că voi merge acolo, chiar dacă părea mai departe şi mai scump. Se compensa cu exotismul spaţiului insular tropical, cu pericole naturale mai reduse (nu erau scorpioni şi şerpi, reptile care apăreau des în corturile celor care alegeau voluntariat în Kalahari, abundenţa de hrană era o asigurare că, prin cine ştie ce accident, chiar fără susţinere din propriul bagaj, supravieţuirea este asigurată). Nu ştiam sigur ce va însemna cartea aceea. Deşi eram conştientă că voi completa un jurnal care să asigure suportul pentru studii şi partea practică pentru finalizarea doctoratului, cartea pentru care mergeam putea fi şi ficţiune. Mai practicasem acest mod de a scrie: am mers în India şi am scris apoi un roman cu documentare la faţa locului, ceea ce ajută mult, dă veridicitate trăirilor personajelor, reduce artificialul (dacă se doreşte astfel), am fost în Africa de Nord şi am scris un roman despre realitatea trăirilor berberilor prin prisma unui personaj feminin autohton. Aşa că puteam transmite realitatea vieţii din triburile izolate ale Pacificului de Sud, scriind ficţiune pe baza a ceea ce trăiam eu acolo. Şi ar fi fost un Vanuatu la fel de real, doar personajele îmbrăcau ceva din ficţiune, tocmai pentru a surprinde cît mai mult din realitatea prezentă (realitatea întrece întotdeauna ficţiunea). Dar s-a întîmplat ca evenimentele să se desfăşoare în aşa fel încît nu a mai fost nevoie să scriu ficţiune, personajele, începînd cu mine şi pînă la toţi protagoniştii din carte, puteau rămîne ei înşişi, deoarece ofereau suficiente trăiri inedite şi date interesante pentru „a sta“ într-o carte. Poate, cîndva, reluînd notiţele, să îmi doresc să creez un personaj care să fie reprezentativ pentru ce-am trăit acolo şi să scriu şi un roman (personajul Yerutonga din volumul apărut la Editura Brumar, Poeme pentru Yerutonga, epistole exotice din Vanuatu, e creat de mine, e unul ficţionalizat, deşi e unul născut din realitate, cuprinzînd în sine caracteristicile majore ale tuturor celor întîlniţi).
Am stat o lună în Vanuatu, la care s-au adăugat zilele lungi de călătorie şi alte cîteva petrecute în Australia – ca să mă refac înainte de a mă întoarce acasă –, dar să fi stat mai puţin însemna să ating insuficiente zone şi să nu am vreme suficientă să mă adaptez, să mă „asimileze“, ca să pot fi cît mai aproape de ceea ce trăiesc ei în datul lor cotidian, să încetez să mai fiu o uluire pentru ei, ca să se poată comporta normal şi să interacţioneze cu mine. Nu sînt naivă, ştiu că nu s-a realizat sută la sută această dorinţă, nimeni nu ar fi putut s-o împlinească, în definitiv, oricît se obişnuiau ei cu prezenţa mea, tot o străină şi o „piele albă“ eram, chiar dacă dormeam în colibele lor şi mîncam mîncarea lor din ceaunul pus pe foc. Nu am putut sta mai mult, deşi aş fi dorit, pentru că aş fi avut nevoie de prelungirea vizei, de care nu eram sigură, aşa că nu am riscat; însă m-aş întoarce acolo oricînd, pentru cîteva luni. Deocamdată sînt oprită de costuri destul de semnificative. Şi dacă aş dispune de finanţe suficiente, cred că aş alege altă zonă, nu că nu mi-e dor de Vanuatu, dar mai sînt atîtea zone izolate, necunoscute cu adevărat de noi, ar merita şi alţii scoşi la lumină prin a se scrie despre ei.
Exotismul pe moarte
Ca revelaţie de ansamblu a fost senzaţia că mă aflu în copilăria umanităţii, cînd oamenii caută o cît mai mare adaptare la ceea ce oferă natura (a se înţelege aici şi divinul, transcendenţa e o altă faţă, nevăzută, dar foarte reală, a naturii), la o simbioză între grupul social şi natură, deoarece supravieţuirea şi sentimentul de siguranţă, de care are nevoie omul, le poate găsi doar printr-o deplină armonizare. O simplitate a vieţii pînă la frust, o necăutare de schimbare a datului, chiar şi cei care erau deja în relaţie cu civilizaţia nu căutau cu tot dinadinsul să schimbe condiţiile aflate la limită – după părerea mea, suficiente – după părerea lor. Percepţia diferită asupra rostului şi instrumentelor vieţii – asta era distincţia majoră. Şi mi-am mai dat seama că, deşi lentoarea vieţii e un dat, pericolul schimbării ireversibile se află în fiecare pas făcut. Vedeam cum exotismul autentic e pe moarte, e în agonie, că oamenii aceia trăiesc astfel pentru că încă n-a intrat „altfel-ul“ nostru, dar după ce va intra, nimeni, niciodată nu-i va mai putea întoarce la ceea ce eu eram martoră: ştiam că prind ultimele flash-uri ale unui stil de viaţă despre care peste puţine decenii se va citi doar în cărţi. Că refacerea artificială a exotismului, de dragul turismului, este posibilă, dar acest păcălici funcţionează doar pentru superficialii care sînt gata să plătească scump pentru a vizualiza un dans uitat şi reînviat, nu fiindcă oamenii aceia performează dansul deoarece încă mai cred cu tărie în forţa ritului pentru fertilizarea grădinii – de exemplu.
Pînă la urmă, fiecarte zi a însemnat o revelaţie a felului lor de a gîndi, de a se manifesta, de a relaţiona. Şi subiectul nu este epuizat, aici e doar o mică mostră a ceea ce sînt ei, recuperată în scurtul răstimp, printr-o privire subiectivă – deoarece nimeni nu poate fi decît el însuşi în orice raportare faţă de realitate. Aşa că filtrul prin care am trecut experienţele şi informaţiile este unul uşor de perceput de către vestic, dar, în cazul că unul de-al lor ar citi, cine ştie dacă ar fi de acord cu interpretările, de vreme ce diferenţele de gîndire sînt o realitate; pe cînd noi, conştienţi de superioritatea informaţiilor pe care le deţinem, aplicăm autoritatea noastră asupra tuturor datelor cu care venim în contact. Ceea ce eu scriu în carte poate să fie realitate şi adevăr pentru mine, dar poate să fie neadevăr pentru ei, deşi acest fapt nu invalidează cu nimic percepţia mea.
Hanna Bota este antropolog cultural şi cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie Orală din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte publicată este Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, Editura Cartea Românească, 2011.