Trenuri, microbuze, autostopuri
Prin liceu mă apucase febra citatelor motivaționale, iar preferatul meu era ceva de genul că important e drumul, nu destinația. Sumariza cumva nebunia asta de a călători oricum și oriunde, atîta timp cît era cît mai departe de casă; mna, eram adolescentă și mă simțeam rebelă. Cu trenul mereu m-am împăcat bine – vacanțele pînă la 14 ani le-am petrecut într-un sătuc la granița dintre Moldova și Transilvania, unde Emil Rebreanu a fost spînzurat de‑un măr. Istorie și literatură dintr-un singur foc, la 300 de kilometri de București, drum făcut cu un personal care pleca din Palanca spre Capitală la 4 dimineața. Apoi a intervenit legenda din familie conform căreia o străbunică sau pe-acolo o luase razna și aștepta trenuri în gară. Și amănuntul că bunicul meu fusese ceferist. Cred că ultima pe listă a fost curiozitatea – cu ai mei nu am călătorit mai deloc prin țară, în tabere nu am fost trimisă, iar între vacanțele din capitalele europene (la care am început să am acces cu primii bani puși deoparte, în facultate) mi-era dor de drumuri prăfuite și uitate de lume – pînă la urmă crescusem la țară. Așa au început traseele astea alambicate.
Maramureș. Destinația nu are nimic special, dar a fost primul cel mai îndepărtat punct în care am ajuns de capul meu în România. Era primăvară, se-mbina o vacanță de 1 Mai cu una de Paști, aveam o arsură pe‑un picior și mă rugam să nu plouă, că singura pereche de încălțăminte pe care o puteam purta era reprezentată de niște espadrile de pînză. N-a plouat. Nu știu nici acum de ce nu m-am dus direct la Sighet, unde urma să fie cartier general de vacanță – am ajuns cu trenul la Baia Mare, apoi cu un microbuz am traversat Gutîii. Sighetul mi s-a părut cel mai frumos prăpădit oraș – beam cafea cu doi lei, mîncam caș cu ridichi lunguiețe, albe, din piață, plîngeam la Memorial și încercam să găsesc o modalitate ieftină de‑a ajunge la Ieud. Ioan Es. Pop. Poezie fără ieșire. Intrarea în Ieud, ca și la Vișeu, unde m-am dat cu mocănița și-am dormit într-un tren cehesc în staționare, mi‑am făcut-o cu un ia-mă, nene – au fost în total vreo șase în toată vacanța; într-una dintre mașini mirosea a cozonaci proaspăt scoși din cuptor, cu alta ne opream să lăsăm pungi de plastic la ABC-urile din sate, în alta am aflat cum se face contrabandă cu țigări din Ucraina (după trei ani am ajuns și dincolo de graniță, într-un tur Suceava-Cernăuți-Hotin-Chișinău-Odessa, dar despre asta cu altă ocazie). Cinci zile mai tîrziu m-am împrietenit cu șeful de vagon în trenul de București, luat din Vișeu. Mi-a făcut poftă de mare (fusese șef de tren pe ruta București-Istanbul și ne-au lovit amintirile despre albastrul Stambulului la cafeaua de 6 dimineața, băută în dreptul Ploieștiului), așa că am ajuns în București și m-am urcat într-un tren de Constanța. Cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată într-o zi de luni.
Anina. Pretextul pentru cea mai veche cale ferată montană din România a fost o vizită la Tîrgu Mureș. Am plecat cu un microbuz să văd un spectacol de teatru. Apoi, cu două trenuri de noapte, am ajuns la Timișoara, unde-am mai văzut două – un superb Radu Afrim la maghiari și debutul lui Radu Jude la români. Cu trenul de 5 dimineața am ajuns la Caransebeș, apoi am schimbat pentru Reșița, apoi am alergat prin tot orașul căutînd microbuzul de Oravița. Oravița are cea mai veche gară din țară, o frumusețe dantelată de zici că ești în Texas, singura gară de la noi cu peronul la etaj (și cu magazin librărie-papetărie la parter); mai are și cel mai vechi teatru din țară, copie a primei Opere vieneze care-a ars, și unde a jucat Mihai Eminescu înainte să fie Poetul. Și mai are și trenul ăsta construit pe la 1900, cu vagon încălzit cu sobiță de lemne, cu un naș care citează din soldatul Svejk și-are un fluier de argint vechi de-un secol. Traseul către Anina e splendoare în iarbă, cu cai sălbatici și tuneluri ca-n Austria. La Anina, pe un coș-turn scria Welcome to Twin Peaks, și cam așa sînt într-un fel sau altul toate vacanțele astea furate pe final de week-end, o reverie ca o fată blondă cu rochie roșie sau o doamnă cu un butuc.
Cătălina Miciu scrie despre cărți pe blog.carturesti.ro.