Trei tipuri de cutremure
Alături de foc, inundaţie (potop), uragan, îngheţ, molimă, cutremurul este asociat în diferite mitologii cu sfîrşitul lumii. Trezeşte, de aceea, în noi nu doar teamă de moarte, ci mai ales spaimă de dispariţie a speciei pe de-a-ntregul ori de distrugere a civilizaţiei noastre aşa cum o ştim. Supravieţuirea ne este ameninţată, astfel, la nivel colectiv, ceea ce are o rezonanţă afectivă de departe mai puternică decît moartea personală. Faptul că pămîntul se mişcă, se clatină echivalează cu o distrugere masivă a propriei noastre temelii, a propriei lumi. Iar reprezentarea internă a cutremurului poartă o încărcătură emoţională puternică, tocmai pentru că ne reaminteşte ceea ce dorim cu disperare şi îndîrjire să uităm: stabilitatea relativă a condiţiei umane.
* * *
În egală măsură dramatice şi intense, cutremurele sufletului ne pun în contact cu fragilitatea universului subiectiv despre care cu naivitate ne imaginăm că îl stăpînim şi cunoaştem. Şi ne mai pun faţă în faţă cu vulnerabilitatea personală pe care ne trudim să o ascundem faţă de cei din jur şi, nu în ultimul rînd, faţă de noi înşine.
Cutremurele interioare sînt acele intervale de timp în care (metaforic şi totuşi real) ne fuge pămîntul de sub picioare şi sîntem obligaţi să trăim fără puncte de sprijin, fără repere. Sînt acele momente în care ni se surpă universul, în care punem în discuţie şi sub semnul întrebării absolut toate cele pe care ne-am sprijinit pînă atunci: sentimente, experienţe, alegeri, credinţe. Ceea ce am învăţat nu ne mai este suficient spre a ne susţine; ceea ce ne-a plăcut nu ne mai trezeşte nici un interes; ceea ce am iubit a dispărut. Un întreg eşafodaj, clădit în ani, se prăbuşeşte. Ne clătinăm vertiginos, deşi, într-un mod cu totul miraculos, continuăm să ne trăim viaţa de zi cu zi şi să existăm printre oameni.
Cu cît astfel de cutremure se petrec la mai mare adîncime, cu atît mai puţin conştienţi de ele sîntem. Devin în schimb prezente prin disconfort, confuzie, neîncredere, teamă. Trăim o stare de nelinişte căreia nu-i aflăm motiv. Ne-am dori să nu se întîmple. Am fugi şi nu ştim de ce sau unde. Ne înfuriem. Ni se pare nedrept. Ne simţim înşelaţi. Raţionalizăm. Căutăm cauze exterioare. Instinctiv, ne opunem distrugerii ce urmează, suferinţei ce o însoţeşte şi hăului ce ni se aşterne în faţă. Treptat, realizăm că nimic şi nimeni nu ne poate ajuta. În fapt, căutăm răspunsuri personale la întrebări universale. Iar aici sîntem pe cont propriu. Urmează apoi o perioadă de frămîntări, o perioadă de izolare şi de aşteptare. Uneori, de aşteptare activă. Continuăm să căutăm în măruntaiele fiinţei noastre un nou teren sigur, un nou temei spre a merge mai departe. Reevaluăm, creăm noi conexiuni, reconstruim şi încercăm să aflăm/dezvoltăm o nouă atitudine faţă de viaţă. Uneori reuşim.
* * *
Spre deosebire de cutremurele personale pe care le trăim în mod introvert, pe cele măsurabile pe scara Richter le trăim în comunitate, împreună şi alături de alţi semeni. O vreme după 4 martie am avut coşmaruri, dar abia mai tîrziu am aflat sensul propoziţiilor auzite în noaptea aceea – „A căzut Scala“, precum şi multe poveşti despre moarte, supravieţuire, solidaritate.
Fireşte, cutremurul din 1977 este cel mai important pe care l-am trăit. Cel mai important nu doar datorită intensităţii şi consecinţelor sale, ci şi pentru că a fost primul. Pentru că pînă atunci nu aveam habar ce este acela un cutremur, pentru că nu înţelegeam de ce zboară cărţile din bibliotecă, de ce toţi ai casei sînt speriaţi şi nimeni nu poate merge drept. Nu pricepeam de ce orbecăim în beznă şi nu aprinde cineva măcar o lumînare. Nu înţelegeam de ce stăm în maşina vecinului, şi nu în casă, de ce mama are pe cap o căciulă cu moţ, iar eu un batic. I-am propus să facem schimb. Mi se părea mai firesc...
La următoarele ştiam deja despre ce este vorba. În 1986 abia stinsesem lumina după ce închisesem un roman de Ivasiuc (!); în 1990, eram gata să plec după pîine şi să-l las pe fiul meu de 6 luni singur pentru cinci minute, doar ce-mi căutăm cheile; iar în 2005 m-am trezit din senin cu puţin înainte de un cutremur foarte... matinal.
În timp, teama de cutremur s-a estompat, apoi a dispărut. Totuşi, nici acum nu merg, spre exemplu, la teatru sau cinema în clădiri pe care le ştiu cu risc seismic. Ce nu a dispărut, în schimb, este o imagine din dimineaţa zilei de 5 martie 1977. Într-o casă în care nu mai puteam locui, cu făraşul într-o mînă şi mătura în cealaltă, mama aduna cioburile şi molozul. Pentru că după un cutremur, asta avem de făcut...
Miruna Ţecheră este psihoterapeut. Lucrează în practică privată.