Trei ţigări

Am capsa pusă, zise Stelian şi deschise geamul. Se spriji în coate şi se uită în jos. De la etajul şapte, copiii din faţa blocului aproape că nu se mai vedeau. Am capsa pusă şi tu ştii asta, repetă şi îşi aprinse ţigara. Trase fără plăcere şi se strîmbă de-a dreptul. Mormăi: iar o să pută aici. Dădu din umeri. Aş vrea să nu îi mai aud, să nu îi mai aud deloc, înţelegi? Nimeni nu mai are cei şapte ani de acasă în ziua de azi. Românie, Românie, dacă ştiam eu că va fi aşa, nu plecam eu după ’90 oare? Da, atunci, atunci cînd şi tu voiai, cînd ne-a rugat Relu. Dar era mai simplu să pleci şi mai greu să rămîi. Ascultă, auzi-i cum ţipă. Ştii că după mine strigă aşa, da? Aude tot cartierul. Nimeni nu le-ar zice nici dă-te mai încolo. Păi, siiiigur, să protejăm tineretul. Să-i protejăm, în cur pe mama lor, dar pe noi cine ne protejează? Da, cine? Exact, nimeni!

Mă simt rău. M-am simţit rău şi ieri, şi săptămîna trecută, mă voi simţi rău şi mîine. Stelian termină ţigara, o stinse de pervaz şi zvîrli chiştocul de la etajul şapte. O să-mi mai aprind una. Ultima pe seara asta, apoi închidem şi geamurile. Uite, o să vină ploaia. ’Tu-i mama ei de ploaie, ploaie, ploaie şi iar ploaie. Mă face să mă simt şi mai rău, ştii bine. Mă apasă uite aici în capul pieptului. Mă doare inima, mă ia cu rău în fiecare noapte. Dar măcar cu atîta ploaie e şi un lucru bun: nu le mai aud gura. Mă-nţelegi? Păi, de fiecare dată cînd trec pe lîngă ei e la fel. Îi aud cum rîd de mine, îi aud cum mă strigă în diverse feluri! Şi eu am tăcut o dată, de două, de nouă ori, am zis că mă fac că nu aud, dar uite că nu mai pot. Păi, da’ cum dar?! Ies duminică dimineaţa să dau o raită pînă la piaţă, da? Ei sînt acolo. Urlă. Zbiară. Rîd. De mine rîd! Şi rîd atît de tare că îi putem auzi de aici. E normal să îi poţi auzi de la etajul şapte? Eu zic că nu. Copii făcuţi la băutură!

Aici mă doare, uite aici, spuse Stelian şi îşi lipi mîna stîngă de piept. Se uită la ţigară, apoi se uită din nou la capetele copiilor din faţa blocului. Mai ţii minte cînd te-ai tăiat atunci la mînă cu paharul ăla? Am venit acasă şi tu stăteai cuminte pe scaun, aici, lîngă geam. Erai galbenă la faţă. Parcă şi văd. Te-am întrebat, Nino, ce-ai păţit? Doaaaamne, acum rîd, dar atunci mă speriasem. Nu era de rîs. Ai ridicat mîna, ţi-o înfăşurasei într-un prosop şi era plină de sînge. Te-am luat aproape pe sus, mai ştii? L-am sunat pe Relu şi repede-repede la Urgenţe cu tine! Ce noroc am avut atunci că venise şi Relu în ţară, zău! Apoi, după ce te-au cusut, îţi mai venise inima la loc, zîmbeai, îţi ardea de glume. He, he! În maşină, înapoi spre casă, m-ai mîngîiat pe faţă. M-am simţit ca acum 20 de ani! O să îţi spun sincer, să nu te superi. M-am bucurat că te-ai tăiat în ziua aia la mînă. M-am bucurat că am venit la timp acasă, că te-am dus la spital, că m-ai mîngîiat pe faţă. Ce prost sînt! Stelian zîmbi şi aruncă ţigara aproape stinsă.

Eheeee, uite, am închis ochii cîteva secunde, cînd eram tînăr, şi m-am trezit aici. Ce să-i faci? Acum sînt aaaalte griji, aaaalte belele. Cum să dorm la noapte, spune şi tu? Crezi că o să dorm? O să mă întorc de pe o parte pe alta, o să mă perpelesc, îţi spun, ştiu de acum, simt. Asta mi se trage numai de la nenorociţii ăştia de copii, ‘tu-le muma-n cur. Relu n-a fost niciodată aşa. Nu că n-a fost aşa? A fost un copil cuminte şi bun, cucoanele de la toate scările spuneau asta. Auzi-i, nenorociţii, cum urlă! Stelian închise cele două rînduri de geamuri şi trase draperia. Mai miroase? Nu mai miroase. Auzi, ce lecţii de viaţă îmi dau ei mie? Am trecut într-o seară şi urlau. Şi le-am zis: vă plictisiţi, a? Şi unu’ dintre ei, cică: păi, da, aşa e făcut omul, să se plictisească. Am văzut negru înaintea ochilor. Am vrut să mă duc la el să-l învăţ minte, apoi m-am gîndit: ce-ar zice Nina mea? Şi am înghiţit în sec şi am urcat şi aia a fost. Apoi o săptămînă întreagă, ştii bine, nu m-am putut ridica din pat. Nu am avut vlagă. Uneori, cînd mă pun în pat, mă întreb dacă m-oi mai ridica vreodată.

Stelian se trînti pe canapeaua din sufragerie, încălţat. Am venit într-o zi acasă. I-am văzut maşina lu’ Relu jos. Am luat liftul şi am intrat, uşa era descuiată. Am mers tiptil. Ce să vezi? Relu era la noi în cameră. Îţi scosese rochiile din dulap, se întinsese pe pat şi le mirosea. Am început să strig la el şi apoi mi-a părut rău. A plecat. Asta e viaţa, măi, Nino. Eu mă tot gîndesc, aproape a trecut vara şi nu am mîncat nici măcar o lubeniţă. Nu-mi e poftă, nu mai am nici o putere. Acum aş mai fuma o ţigară. O să o fumez aici, înăuntru, şi o să deschid geamul mai tîrziu. O să se aerisească. O să vezi. 

Lavinia Bălulescu este scriitoare şi jurnalistă.