Trei teze despre relativism

19 noiembrie 2009   Tema săptămînii

Nu ştiu dacă am o opinie continuă despre relativism, un punct de vedere care să nu varieze. Nu sînt, probabil, suficient de ferm în relativismul meu. Dar cred că pot dezvolta trei idei mai mult sau mai puţin conexate pe această temă. De fapt, să combat energic trei prejudecăţi care, în opinia mea, dăunează bunei înţelegeri a noţiunii şi a fenomenelor pe care le denumeşte. 1. Relativismul nu înseamnă arbitrariu şi anomie Am să precizez mai întîi că mi se pare greşită echivalarea spontană dintre "relativism" şi "anomie". Evident, există niveluri ale relativismului, cel care se referă la imposibilitatea cunoaşterii obiective diferind de cel care denumeşte varietatea unităţilor de măsură aplicabile comportamentului moral. Indiferent de planul în care discutăm, însă, rămîne un fapt că relativismul, luat în sensul său de bază, presupune o atenţie specială acordată relaţiei, adică raportului. A fi relativist înseamnă, de fapt, a gîndi fenomenele sau comportamentele în raporturile dintre ele sau în relaţia dintre ele şi modul în care este structurat aparatul nostru cognitiv. De unde nu mai e mult pînă la a realiza că relativismul este o doctrină a sistemului de referinţă. Relativism nu este, aşadar, totuna cu a spune şi a face tot ce-ţi trăzneşte prin minte. Nu implică un fel de libertate anarhică, un dispreţ arogant sau isteric al normelor, nu este acelaşi lucru cu arbitrariul, cu ipocrizia, cu oportunismul. Dimpotrivă " a gîndi în termeni relativi, în sensul de relaţionali, presupune să te supui întotdeauna rigorilor, coerenţei interne a unui cadru dat. Dacă relativismul presupune imposibilitatea adevărului absolut (o afirmaţie cu care nu trebuie neapărat să fim de acord pentru a înţelege urmarea prezentei fraze), atunci înseamnă că adevărul poate exista doar înăuntrul unor raporturi, al unui complex de coordonate, al unei configuraţii de determinări " toate acestea trebuind înţelese, asumate, construite cu grijă (cu grija cuiva care construieşte un castel de cărţi de joc). Nici o şansă să fi relativist în afara responsabilităţii, în afara autoimpunerii la norme şi reguli. Cu cît adevărul este mai fragil, mai slab şi mai vulnerabil, cu atît eşti mai obligat să-l protejezi, construind cadre formale, specii de coerenţă, seturi de proceduri, protocoale de compatibilizare, teste. Medii artificiale în care el să poată supravieţui. În concluzie, oricîte păcate ar putea fi puse în cîrca relativismului, fie el cognitiv, moral sau cultural, faptul că ar crea dezordine şi indisciplină şi că ar semăna haosul în minţile oamenilor cumsecade nu s-ar cuveni să fie unul dintre ele. 2. Universal nu înseamnă absolut Tindem să opunem foarte ferm ideea că adevărul unei propoziţii depinde strict de sistemul ei de referinţă şi ideea că pot exista adevăruri universale. N-am să pretind că ştiu cum se descurcă epistemologii cu asemenea subtilităţi, dar mă voi limita aici la chestiunea relativismului cultural. Aşadar, dată fiind varietatea derutantă de obiceiuri şi de credinţe pe care o putem constata de la eschimoşi pînă la băştinaşii unor izolate insule tropicale (sau în materie, de exemplu, de botezuri, nunţi şi înmormîntări între diversele zone etno-folclorice ale statului nostru naţional-unitar " dacă nu chiar între diferitele sectoare ale Bucureştiului), am fi siliţi să conchidem că lumea nu poate fi, în mod necesar, decît un montaj contrapunctic, că este pestriţă, nedisciplinabilă, energic-anahică precum, vorba filozofului, un bazar kuweitian. Cu toate acestea, în decursul timpului am ajuns să vorbim despre cadre inter- sau transnaţionale de negociere/dezbatere în chestiuni de economie, politică sau drept. Este adevărat că procesele de globalizare sînt contradictorii, că viitorul lor este incert. Dar aici avem nevoie doar de un experiment mental: este posibil să ne imaginăm o lume guvernată, în anumite privinţe precise, de norme acceptate de toate naţiunile şi societăţile? Nu voi da aici exemplul ştiinţelor exacte sau al ştiinţelor naturii, absolut aceleaşi, în acest moment, oriunde pe faţa pămîntului, fiindcă se poate imediat spune că universalitatea acestora este dedusă din inflexibila lor obiectivitate. Să ne gîndim însă la alte forme de normare/reglementare a existenţei, la dreptul civil şi penal, privat şi public, la criteriile estetice, la valorile politice, la aspiraţiile religioase. Presupun că nu există nimic care să ne împiedice să ne imaginăm un stat global, de dorit liberal şi democratic. O lume în care, printr-un joc al conjuncturilor pe care este indiferent dacă-l considerăm fast sau nefast, oamenii ar fi ajuns la convingeri şi valori uniforme. Într-o asemenea lume, vor exista în mod necesar adevăruri universale, pur şi simplu pentru că avem un context coextensiv cu civilizaţia umană. Aceasta nu va însemna însă că adevărul este absolut, fiindcă avem oricînd posibilitatea să ne imaginăm o fază ulterioară a sistemului (să spunem, aceea în care o fericită federaţie democratică a planetelor este complet cucerită de klingonieni) în care vom avea un consens la fel de larg şi la fel de dens, numai că diferit. Putem, aşadar, avea un cadru universal care să genereze adevăruri universal valabile, şi putem considera o asemenea situaţie cît se poate de dezirabilă, fără ca aceasta să anuleze conştiinţa relativistă a faptului că există n posibilităţi alternative pentru emergenţa unui cadru universal. 3. Scepticismul este şi nu este relativism O idee devenită astăzi înţelepciune comună, e drept, mai mult în lumea occidentală decît pe meleagurile noastre, spune că numai relativismul poate fi tolerant şi că orice formă de a postula nu doar adevărul absolut, ci fie şi numai posibilitatea acestuia conţine în ea sîmburele opresiunii, al voinţei de a-i impune celuilalt punctul tău de vedere " dacă nu de-a dreptul de a i-l tatua pe toată suprafaţa corpului, ca în "Colonia penitenciară" kafkiană. În plus, se presupune ca evident că oricine întreţine, în orice formă, noţiunea adevărului absolut este incapabil să înţeleagă subtilităţile şi frumuseţile diversităţii, ale pluralismului, ale relativismului. Această opinie mi se pare cît se poate de falsă. Fiindcă este posibil să înţelegi foarte clar dificultăţile ontologice, logice, morale, culturale care stau în calea ideii adevărului absolut, şi totuşi, fără a încerca să le mistifici sau reduci în nici un fel, să ţi se pară totuşi că este o idee bună. Că reprezintă o cauză pentru care merită să te străduieşti şi un scop către care merită să tinzi. Aş spune că filozofia sceptică reprezintă un asemenea mod "natural" de a împăca şi capra, şi varza. Nu mă refer aici la scepticismul dogmatic, care susţine că nu poţi avea nici o certitudine, ci la acela consecvent, care pune la îndoială inclusiv certitudinea negativă tocmai formulată. În opinia mea, scepticismul, subtila şi complexa artă a îndoielii, reprezintă un mod de a extrage esenţa relativismului, care presupune deschiderea atenţiei, percepţia energiei aparte a posibilităţii-ca-pluralitate-implicită, fără a ajunge la compactările şi compartimentalizările relativismului ca atare. Neducînd, adică, procesul pînă la capăt, pînă la gramaticalizarea lui, astfel încît să se poată salva disponibilitatea pentru posibilitate-ca-plenitudine-unificatoare. Adică, pentru a tinde, fără pasiuni şi ambiţii dominatoare, dorind să-l serveşti, nu să ţi-l subjugi, tocmai către adevărul absolut. Cam aşa cred că reuşeau să se înţeleagă înţelepţii creştini, evrei şi musulmani, în timp ce cruciaţii şi sarazinii se măcelăreau fără milă unii pe alţii.

Mai multe