Trei profesori, un destin. De la chimie spre antropologie
Cred că ne este mai uşor să ne reamintim de profesorii care nu ne-au plăcut, ne-au îndepărtat de o pasiune sau de o vocaţie sau pur şi simplu nu aveau vocaţie pentru această meserie atît de complicată, pas comme les autres, vorba ultimilor francofoni încă în viaţă, din România. În primii ani de liceu, cîndva la sfîrşitul anilor 1980, la final de final comunist, manifestam o adevărată pasiune pentru chimie, exact aşa cum se poate vedea prin filmele cu adolescenţi aiuriţi: încropisem acasă un fel de minilaborator, cu recipiente, retorte, pahare Berzelius, spirtiere. Experimentam, învăţam din mers, abia aşteptam să ştiu mai mult, trăiam periculos, inhalam vapori. Cred că mai aveam puţin şi aruncam în aer blocul în care locuiam – din fericire, pe atunci nu trăiam în psihoza securitară de astăzi. A urmat întîlnirea cu o profesoară arogantă, distantă şi dispreţuitoare, care ne împărţea, după criterii doar de ea ştiute, în elevi „performanţi“ şi „anonimi nedemni de atenţie“. Eu nu am impresionat. Poate este mai bine aşa. Fără această zînă inversă şi roşcată a destinului meu nu cred că aţi mai fi putut citi aceste rînduri în Dilema veche. Chimiştii muncesc mult şi visează puţin. Sau cine ştie ce gîndeşte un chimist cu adevărat…
Înainte de a începe scrierea acestor rînduri m-am tot gîndit la profesorii „buni“ pe care i-am avut de-a lungul timpului, în liceu sau facultate. Care erau trăsăturile care-i făceau cu adevărat deosebiţi? Aveau oare ceva în comun? De ce ei au supravieţuit memoriei, cu nume, prenume, chip, metodă de lucru, în timp ce ceilalţi s au pierdut în nisipul clepsidrei? Iată, profesorul meu de istorie din liceu, pe care îl am atît de viu în minte: mărunţel, fumător înrăit, autoritate naturală, un fel de Napoleon Bonaparte de Brăila. Încerca să ne înveţe istoria adevărată şi nu aceea, groaznic de denaturată şi calpă, din manualele şcolare. Istoria lui Sergiu Nicolaescu nu era prezentă niciodată în expunerile sale magistrale. Ironie rece, calculată, dar extrem de empatic cu noi şi nevoile noastre de a desluşi lumea din jurul nostru. Profesorul de matematică: un om monument. Fiu de ţăran, calm, chibzuit, morocănos cu metodă. Nu făcea diferenţa între „olimpicii“ clasei (da, fac parte din generaţia lui Nicuşor Dan şi Sergiu Moroianu, ne erau daţi mereu ca exemplu imposibil de urmat de către cunoscuţi) şi „normali“. Elevi care pur şi simplu trebuia să treacă prin furcile caudine ale unui dificil examen de admitere la facultate. Avea o vorbă bună şi o încurajare pentru fiecare. Îl iubeam fără condiţii, era o adevărată insulă de stabilitate şi încredere pentru noi, tinere vlăstare. Sună ca naiba de demodat şi trist, dar asta eram, „tinere vlăstare“… În fine, profesorul de limba română. Bibliofil, uşor calofil, volubil, incoruptibil cu valorile culturii naţionale. Adevărat descoperitor şi antrenor de talente. Bucuria cu care ne arăta o ediţie rară, intruvabilă, (aproape) uitată. Mă întreb şi în ziua de astăzi cum făcea pentru a găsi astfel de cărţi, într-o perioadă în care nu se găsea aproape nimic. Lista este lungă, va trebui să-i pun căpăt aici, din păcate.
Aşa cum scriam la început, aveau ei oare ceva în comun? În primul rînd, pot afirma răspicat că stăpîneau perfect materia pe care o predau. Nu aveau ezitări, căutări inutile, reveniri, materiale ajutătoare. Nu exista pauărpoint pe atunci, nici Wikipedia salvatoare, nici iutub. Stăpînirea materiei aducea cu sine siguranţă, autoritate, respect. Formulau clar, aveau cerinţe clare. Didactica, ştiinţa achiziţiei cunoştinţelor, era simplă, clară, eficace. Nu experimentau tot timpul cu şi pe elevi, aşa cum se întîmplă mai tot timpul astăzi, din păcate. Relaţia cu elevul era una personalizată. Nu „construiau“ diferenţe între noi, de natură intelectuală sau socială. Cel mai important ingredient al relaţiei era încrederea, o încredere bazată pe cunoaştere progresivă, complicitatea datorată izbînzilor, dar şi dificultăţilor depăşite prin munca-împreună. Să nu uit: toţi a-ceşti profesori ne dădeau mult sau foarte mult de lucru, dar fără a ne încărca inutil programul. Şi, poate cel mai important aspect, lucram pentru că ne făcea plăcere, cu toată responsabilitatea de care un adolescent poate da dovadă, adică… nu foarte multă, dar eficace, atunci cînd era activată. În fine, toţi aceşti profesori aveau un simţ înnăscut al disciplinei. Reuşeau să-şi stăpînească foarte bine clasa, să dea senzaţia că sîntem o adevărată echipă (pardon, pe atunci se spunea un „colectiv unit“). Dacă mă gîndesc bine, dădeau impresia că sînt mici suverani care domneau peste mici insule de tinereţe timp de 50 de minute, fermecători prin prestanţă, cunoştinţe, inteligenţă. Atenţie, am spus „mici suverani“ şi nu „mici dictatori“!
Fără doar şi poate, putem continua mult pe această temă. Cred că răspunsurile la întrebarea „Ce face ca un profesor să fie cu adevărat bun?“ variază în funcţie de generaţia din care faci parte şi de moda timpului. Observaţi, vă rog, faptul că nu am enumerat printre calităţile esenţiale ale profesorilor mei de altădată „capacitatea-de-stimulare-a-creativităţii-şi-inovaţiei“, atît de dragi omului contemporan. O falsă obsesie. Aceste două perle rare ţi le oferă în dar Dumnezeu şi/sau genetica, nu o persoană, o metodă sau şcoala. De un singur lucru sînt sigur: întîlnirea cu un profesor care te inspiră poate fi un accident care-ţi schimbă viaţa. Destinul nostru este scris, în parte, de profesorii noştri. De la chimie spre antropologie. Dar de ce ne părăsim oare laboratorul, prima dragoste, prima pasiune? Din cauza lor, a modelatorilor de destine? „À quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?“ Dar asta este deja o altă poveste.
Mirel Bănică este cercetător în domeniul antropologiei religiilor. Cea mai recentă carte publicată: Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor, Polirom, 2019.