Trei portrete

13 noiembrie 2013   Tema săptămînii

Cu germani ajunşi în România m-am intersectat mai degrabă episodic, dar au fost destule şi întîlnirile care au mers mai în profunzime. Evident, cu cît cunoşti mai mulţi dintre ei, cu atît mai puţin eşti tentat de generalizări antropologice. Aşa că, în loc de a încerca un portret-robot al germanului stereotipic, ar fi, poate, mai potrivit să (îmi) amintesc de cîţiva dintre ei.

● Cu C.J. am lucrat într-unul din multele proiecte legate de justiţie (ale UE) care ne ajută să rezolvăm restanţele. C.J. şi alţi cîţiva colegi din Germania nu erau magistraţi, ci manageri de instanţă, trimişi să explice proaspeţilor colegi români cu ce se mănîncă job-ul ăsta. Deşi i-a plăcut mult în România, experienţa a fost, probabil, o dezamăgire. Nepotrivirile au fost flagrante. Dacă în privinţa sistemelor de drept, diferenţele sînt mai mici decît s-ar putea crede, administraţiile judiciare sînt, parcă, de pe planete diferite. C.J. venea de la o mică judecătorie pe care o ştia pe de rost. Era genul pragmatic, nu-l interesau marile mistere ale existenţei, era convins că ceea ce e făcut de om poate fi desfăcut şi rearanjat tot de el. A capitulat. N-a reuşit să priceapă cum se îmbină rotiţele, mecanismul românesc i se părea iraţional şi era exasperat că nu putea pipăi acel duh care să facă maşinăria să meargă, chiar şi prost. Nu s-a plîns deschis niciodată, dar era oarecum mîndru de sistemul lor şi de cum rînduise el lucrurile acasă. Nu ştiu dacă a perceput ca pe o înfrîngere faptul că n-a putut lăsa o amprentă mai vizibilă, dar senzaţia mea asta e. 

● Pe la începutul anilor 2000, l-am întîlnit pe P.S. Conducea filiala din România a unei multinaţionale. Era mult diferit de ceilalţi manageri germani cu care avusesem contact pînă atunci, în sensul că deprinsese bine stilul local onctuos de a face afaceri, fără a-l combina cu cel dictatorial. Ştia că oamenii lui sînt plătiţi bine, dar, cel puţin de faţă cu mine, nu avea aerul de stăpîn de plantaţie pe care îl observasem la alţi şefi. Dimpotrivă, accepta cu maximă seninătate cele două expresii pe care managerii străini (nu doar germanii) le detestă: „da, mîine“ şi „nici o problemă“. P.S. avea un stil soft, ştia pe ce butoane să apese, în ce doze să administreze zăhărelul, ce orgolii şi vanităţi să gîdile. Angajaţii îl apreciau, partenerii şi alţi expaţi aşijderea. Cu timpul, parcă s-a mai blazat, am avut sentimentul că a început să cadă într-un soi de automatism al descurcărelii, că a devenit prea sigur pe el şi pe aptitudinea sa de a-i citi pe oameni. Nu mai era atent la ce-i sugerai, nu se mai concentra, parcă stătea permanent pe arcuri, cu ochii pe ceas. Odată cu răbdarea, şi-a pierdut şi umorul. Poate că, obosit de efortul de adaptare, a redevenit neamţ.

● Pe S.H., de care eram apropiat ca vîrstă, am ajuns s-o văd, în timp, ca pe-o prietenă. Era şefa biroului din Bucureşti al unei fundaţii germane. La prima vedere o persoană prea firavă şi tînără pentru aşa o funcţie, s-a impus foarte repede prin pasiunea pe care o punea în munca ei. Muncea pe brînci, ajuta pe cine putea, făcea lobby în centrală pentru tot felul de proiecte. Cînd avea o fereastră, învăţa româna. Venea dintr-o regiune profund catolică din Germania, de unde probabil că i se trăgea şi un oarecare spirit de misionariat. I-am admirat întotdeauna convingerea cvasiarhimedică conform căreia, dacă are un sprijin, poate schimba lumea – în cazul ei, România, de care o lega şi faptul că avea un soţ român. Ţinea cu patimă la punctualitate şi seriozitate, ceea ce-i făcea pe unii să dea ochii peste cap cînd o auzeau – şi nu doar pe români. Idealiza Occidentul şi Germania, unde, din motive profesionale, nu mai fusese de ceva timp. S-a bucurat cînd am ajuns acolo cu un grup de tineri români, dar Germania părea că nu mai era cea pe care o ţinea minte. L-a certat pe şoferul autocarului, un berlinez coborît parcă din cărţile lui Erich Kästner, pentru că şi-a aruncat ţigara pe jos; omul a cam luat-o peste picior. Cînd i-a reproşat unui chelner la Hamburg că nu a servit-o prima, fiind totuşi singura femeie la masă, omul i-a răspuns sec, tutuind-o: „Ce mare lucru, credeam că eşti emancipată.“ La întoarcere, din tot grupul, S.H. a fost singura percheziţionată la sînge de ofiţerii de pe aeroportul din Bruxelles. Ajunşi pe Otopeni, s-a uitat obosită la noi şi a exclamat cu uşurare: „Ce bine e acasă!“  

Alex Gröblacher lucrează ca jurnalist, traducător şi interpret de germană.

Mai multe