Trei pianiste și o brățară din argint
În mare parte din timp, în fetiță creștea o mare furie și ură cînd punea mîna pe pian. Nu putea să-și lase unghiile lungi sau să le picteze, era nevoită să repete măcar două ore pe zi, iar profesoara ei era o femeie în vîrstă cu multe pisici și la fel de multe pretenții. Această femeie în vîrstă, de origine macedoneană, fusese de o frumusețe rară, provenind dintr-o familie care avusese un conac imens cu mulți cai și o livadă. Era și încă este o mare pianistă.
Fetița obișnuia să citească cît era ziua de lungă, mai ales din cărțile lui Nae Ionescu, din care nu înțelegea și nu își amintește cu precizie mai nimic, cărți prin care s-a îndrăgostit, însă, de perioada interbelică în care Bucureștiul era Micul Paris, perioadă în care toți marii scriitori, poeți și filozofi își petreceau timpul cu frumoase doamne în rochii minunate. Una dintre aceste frumoase doamne era Cella Delavrancea. Cella a fost iubita lui Nae Ionescu pînă cînd moartea acestuia i-a despărțit, în 1940. A fost pianistă, una din cele mai cunoscute din toate timpurile din țara noastră. Dar fetița nu știa nimic despre asta pe atunci. Știa doar că prin muzică reușea să evadeze, să călătorească în timp și spațiu, departe de cerințele rigide și lipsite de sensibilitate ale sistemului de învățămînt preuniversitar. Cînd a înțeles asta a început să-și petreacă tot timpul cîntînd la pian, citind și desenînd.
Lecțiile de pian s-au terminat în clasa a opta. Cinci ani mai tîrziu, cînd am împlinit optsprezece ani, mama mi-a dăruit ceva foarte special. Mi-a spus că obișnuia să aparțină unei mari artiste și că ar trebui să se întoarcă tot la o artistă. Era vorba despre o brățară masivă din argint, grea, cu aspect egiptean și două stele în cinci colțuri gravate pe interior, de o parte și de alta a încheieturii. Mi-a zis că e un obiect magic și că o primise de la nași-sa, care fusese asistentă medicală. Ăsta e un aspect important al poveștii, pentru că nașa asistentă a maică-mii a fost alături de Cella în ultimii ei ani de viață. Așa că Cella s-a gîndit să își arate recunoștința dăruindu-i această brățară, care a ajuns, din mînă în mînă, pînă la mine.
Cînd mi-am dat seama că am brățara Cellei Delavrancea, imaginația mea a început să lucreze ca un motor cu reacție. Fetița care îl citea toată ziua pe Nae Ionescu era în delir – mă uitam la brățară și mă gîndeam – poate-i de la el, poate a purtat-o la marile petreceri ale vremii, poate a purtat-o la concerte, poate a purtat-o cînd făcea sex! Poate chiar ea a gravat stelele în cinci colțuri, poate în timpul unui ritual vrăjitoresc! Poate chiar e un obiect magic, poate și eu sînt magică atunci cînd o port. Așa că am purtat-o la petreceri, nunți, lansări de tot felul, expoziții și alte evenimente, pînă cînd mi s-a făcut teamă că aș putea să o pierd. Asta e problema cu obiectele magice de care ne atașăm, devin de neînlocuit. Pentru că sînt conexiunea noastră cu un timp, loc, uneori cu o altă epocă pe care o construim noi înșine, într-un colaj mental de elemente disparate în care recunoaștem un ceva interior. Era ca un secret pe care știam doar eu că îl am, ca și cînd felinarele de pe drumul spre casă al marilor bețivi ai anilor ‘30 luminau dinăuntrul meu cînd o purtam.
Acum ceva timp, cînd profesoara mea în vîrstă cu multe pisici a făcut șaptezeci și ceva de ani, am vizitat-o purtînd brățara Cellei. Știți – i-am zis, cu mîndrie – Știți, brățara asta a fost a Cellei Delavrancea, marea pianistă. A! Cella – mi-a răspuns, zîmbind îngăduitor – Da, cum să nu o știu pe Cella, ea a fost profesoara mea de pian.
Ilinca Pop studiază, în prezent, Arhitectură la Universitatea Ion Mincu. Se ocupă de conceptul grafic al revistei de literatură contemporană Zona Nouă, din Sibiu, și desenează ocazional pe coperțile Casei de Editură Max Blecher, din București.