Trei nunţi şi toate de poveste
Moldovenii fac, atît în vremuri bune, cît şi la ananghie, nişte nunţi de pomină. Economisesc, se împrumută, muncesc pe rupte, dacă trebuie, dar o scot la capăt. Că aşa sînt ei, ţopăie dintr-o horă în alta, într-o veselie de nedescris. Tinerii care se iubesc trebuie neapărat să se ia şi să se aşeze la casa lor. Apoi, să-şi onoreze datoria sfîntă de a face un copil, iar mai tîrziu, să plece în Italia. Dar nu despre asta e vorba aici, ci despre ceremonia eternă, deşi schimbătoare, prin care două suflete se unesc şi pornesc împreună în căutarea mitului fericirii.
„Într-o căsnicie reuşită, femeia trebuie să ştie cînd să vorbească şi cînd să tacă“ – îmi spune bunica mea, văduvă de trei ori, aproape în şoaptă, de parcă nimeni n-ar mai trebui să audă această taină a căsătoriilor durabile. Ea e cea care mă îndeamnă, la fiecare vizită, să-mi pun pirostriile-n cap, să nu „mai trăiesc în păcat“. „Mergi măcar la un preot şi spune-i să-ţi dea binecuvîntarea, fetiţo“ – mă roagă mereu, luîndu-mi mîna în poala ei.
Ea, femeie cinstită, n-a călcat cu stîngul înaintea celor trei nunţi ale sale. A fost o mamă bună şi o soţie pe cinste, dar „Dumnezeu a avut planurile sale“ şi i-a luat, pe rînd, toţi bărbaţii. Poate de aceea, măritişul e o treabă importantă pentru ea. Cînd una dintre strănepoatele ei, o copilă de 17 ani, a rămas însărcinată şi s-a măritat, bucuria ei a fost pînă la cer.
Mireasă la 17 ani
Nunta Victoriţei, strănepoata, a fost plină de peripeţii. Mireasa avea, oarecum, soarta pecetluită. Atît mama, cît şi bunica ei se căsătoriseră la aceeaşi vîrstă fragedă. Aşadar, vestea nu i-a surprins pe cei din neamul tinerei.
Mirele, în schimb, student de 21 de ani, s-a trezit peste noapte capul unei familii, acea celulă de bază a societăţii despre care învăţase la şcoală, dar care încă reprezenta o imensă gaură neagră pentru el. De aceea, cînd a început, imediat după dansul mirilor, să joace cu fetele din sală, colege de facultate sau prietene din copilărie, Victoriţa s-a bosumflat, ba chiar a plîns, şi aşa a rămas toată seara.
„Ifose juvenile!“ i-a spus, plină de nervi, maică-sa, după ce a rugat-o jumătate de oră să-şi revină. S-a dus după ea în baie, a trecut prin toate stările, de la rugăminţi fierbinţi pînă la iritare, dar Victoriţa-i o copilă îndărătnică. A stat toată seara în capul mesei, cu burta ieşindu-i de sub sîni şi chipul plouat, uitîndu-se în farfurie, în timp ce musafirii dansau şi chefuiau. S-a mai luminat la chip de două ori în seara aceea: la ruperea colacului – pentru că bucata ei a fost mai mare, iar asta însemna că urma să fie capul acelei uniuni – şi cînd au primit darurile şi banii de la nuntaşi. De la mobilier pentru bucătărie şi dormitor, pînă la plasmă TV şi un frigider cumpărat de bunicul ei din Sankt Petersburg, cele două camere din casa mirelui în care s-au mutat porumbeii neliniştiţi au fost gata să îi primească, cu tot cu dragostea lor timpurie şi micile crize de gelozie inerente.
După cîteva luni, Victoriţa a născut o minunăţie de fetiţă brunetă, cu ochi albaştri. Cînd am întrebat-o cum se mai înţelege cu Ion, soţul ei, mi-a spus, cu o maturitate pe care nu o mai întîlnisem la ea, că „nu i-am mai acordat atenţie, o perioadă, pînă cînd s-a obişnuit cu ideea că asta va fi viaţa lui, iar acum ne înţelegem de minune“. Şi mă priveşte senin, resemnată, îndrăgostită pînă peste cap. Un pui de fată, strîngînd la piept un alt boboc.
„Femei ca în Moldova nu mai găseşti nicăieri“
Larisa, subţire şi mlădioasă ca o păpădie, i-a furat inima lui James încă de la primul lui grătar pe meleagurile Moldovei. Se aflau pe malul Ghidighiciului, un lac pe care localnicii îl numesc – poate pentru că nu au ieşire – mare. James era consul la Ambasada Statelor Unite ale Americii în Republica Moldova. Larisa – o mamă tînără, singuratică, cu un soţ plecat în Spania, la muncă, de un deceniu. Privirea bărbatului de peste Ocean s-a rătăcit în părul ei blond natural şi flacăra s-a aprins pe loc, într-o primăvară timpurie.
Au urmat trei luni de vis. Apoi, mandatul lui James s-a încheiat şi a trebuit să se întoarcă în State. Larisa a decis, cu chiu, cu vai, să uite de prinţul ei american şi să se întoarcă la viaţa anostă din Chişinău. Pînă cînd, într-o dimineaţă, republicanul convins i-a apărut în faţa uşii cu un inel de logodnă şi un imens buchet de crizanteme. Fusese acasă, la părinţii lui, cărora le povestise tărăşenia amoroasă din Moldova şi de la care obţinuse aprobarea de a-şi aduce mireasa peste Ocean.
„Vezi cum are grijă de mine şi-mi pune farfuria cu mîncare în faţă? Americancele nu mai fac acest lucru. Sînt nişte feministe care-ţi spun, cu orice ocazie, verde în faţă, că nu au nevoie de bărbaţi. Femei ca în Moldova nu mai găseşti nicăieri“ – mi-a spus el odată, cu voce molcomă, în timp ce Larisuca lui îi punea în farfurie nişte costiţe de porc cu salată, uitîndu-se la ea cu o dragoste nemăsurată.
Nunta le-a fost atipică. Un melanj între o horă moldovenească şi rock din anii ’60. Plus obiceiul american de a le oferi cadouri tinerilor chiar la începutul chermezei, la intrarea în sală. Consumată în unul dintre cele mai excentrice restaurante din Chişinău, cu coloane greceşti şi statui din marmură, ceremonia a fost într-adevăr specială, cu musafiri aleşi, din ţinuturi îndepărtate, consuli, ambasadori şi diplomaţi. S-a vorbit în engleză, rusă şi română deopotrivă. Invitaţii au dansat pe Boney M, Alla Pugaciova şi Mihai Constantinescu, şi au mîncat foie gras cu pere caramelizate, salată de icre roşii şi sărmăluţe. Un festin intrat pe vecie în istoria familiilor celor doi.
Mirii erau amorezaţi pînă peste cap, se vedea de la o poştă. Au rupt şi ei colacul, însă obiceiul n-a fost pe deplin înţeles de invitaţi. După o ceremonie similară în America, cuplul s-a îmbarcat pentru luna de miere – în Hawaii.
Romanţe româneşti
Pentru nunta lui, Mihai a muncit în Moscova, la o companie de telefonie mobilă, timp de doi ani. Acolo, pe străzile îngheţate ale capitalei, într-o iarnă crudă, a cunoscut-o pe Svetlana, o moldoveancă focoasă, cu părul de culoarea cărbunelui, de care s-a îndrăgostit nebuneşte. După o relaţie de trei ani, bărbatul de 30 de ani a primit binecuvîntarea părinţilor fetei şi a început să strîngă bani pentru marele eveniment.
Nici rudele bărbatului, nici cele ale tinerei femei nu văzuseră o nuntă mai grozavă. Restaurantul care a găzduit evenimentul avea o curte imensă, cu lac, pîraie, poteci de lemn umbrite de magnolii şi podeţe sub care se ascundeau raţe gălăgioase şi lebede albe. Primii musafiri – cei care au făcut parte din ceata mirelui la luarea miresei şi i-au însoţit apoi la cununiile civilă şi religioasă – s-au refugiat în liniştea micului parc şi au ieşit de acolo direct la masa tineretului.
Distracţia a fost straşnică. Rude apropiate s-au revăzut după ani buni de muncă prin alte ţări, prieteni de-o viaţă au depănat amintiri ore întregi, cu lacrimi în ochi, iar druşca şi vornicelul – domnişoara şi cavalerul de onoare – au furnicat toată seara de la o masă la alta şi au îmbărbătat musafirii emoţionaţi. Cuscrii şi naşii au stat la masa mirilor şi au bocit şi ei puţin, mai ales cînd au rostit toasturile. Însă lacrimile nu le-au fost de tristeţe, ci de bucurie adîncă, îndelung aşteptată.
În schimb, cîţiva tineri aprigi, dansatori ai unui ansamblu folcloric, îmbrăcaţi în cămăşi bărbăteşti, iţari, ii şi catrinţe la fete, au chiuit, au jucat colacii, s-au învîrtit şi au ţopăit cu foc şi voioşie pînă în zori. Nici cei mai timizi invitaţi nu le-au rezistat. Fetele au ridicat bărbaţii pe sus, cu şerveţelul la gît şi sarmaua în furculiţă, iar băieţii au ademenit cucoanele şi au încins hore zvăpăiate. Iar Svetlana şi Mihai n-au aşteptat nici o invitaţie. Dacă s-ar fi dat un trofeu pentru cei mai rezistenţi dansatori, ei l-ar fi luat cu siguranţă. N-au stat nici o secundă pe loc, nu s-au plîns de oboseală, n-au oftat, nu s-au speriat de un viitor incert, necunoscut. Atîta seninătate pe chipul unor miri n-am mai văzut.
Toţi amicii lor din capitala Rusiei au venit la sărbătoare. Îşi luaseră concedii de la muncă şi făcuseră economii mari pentru darurile tinerilor.
După miliarde de poze, poveşti şi romanţe cîntate de părinţii tinerilor – cînd a răsunat „A ruginit frunza din vii“ din gura socrului mare, s-a făcut linişte pe loc, iar nuntaşii au împietrit de emoţie – un imens foc de artificii a luminat noaptea, la marginea Chişinăului. Despre seara de pomină s-a vorbit şi a doua zi, la „cale“ – o ghiduşie locală, unde se mănîncă aşa-numita zeamă de pui şi la care sînt invitaţi părinţii, naşii şi mirii.
După doi ani, Mihai şi Svetlana îşi amintesc cu dor de marele ospăţ. Locuiesc în continuare în Moscova, însă participă cu sfinţenie la toate evenimentele importante din Moldova. Acum nu mai vin singuri, ci însoţiţi de un năstruşnic mic, pe nume Eduard. Abia asta este, pentru ei, definiţia fericirii.
Lina Vdovîi este redactor la TVR.
Foto: Silviu Gheţie