Trei neîntoarceri

România este trauma noastră colectivă, universul nostru strîmt în care performăm ca victime și călăi deopotrivă, ținuți împreună de un sindrom Stockholm național. Pe oriunde ne regăsim noi. românii, prin plecările sau revenirile noastre, avem acel ceva în priviri de ținte colective ale unei țări care te îmbrățișează toxic, în timp ce-ți refuză un viitor previzibil în care lucrurile vor intra într-o binemeritată normalitate. Sîntem națiunea unde 20 de milioane de oameni purtăm în buzunar o permanentă balanță: pe un taler scrie „De ce-aș pleca?”, pe altul scrie „De ce-aș mai fi rămas?”. Imigrantul neamț, francez sau australian nu are aceeași balanță în buzunar. El pleacă dinspre un bine cunoscut spre un alt fel de bine prezumtiv. Noi plecăm dinspre un prezent dezamăgitor spre un bine viitor și ipotetic. 

În rîndurile următoare, voi picta trei tablouri care sînt tot atîtea priviri înapoi și din afară ale celui care a emigrat.

Evadarea

Nimeni nu pleacă din România dacă nu a plecat deja de mai multe ori: cu fiecare contact exasperant cu administrația, cu fiecare instalare a vreunui nou primar corupt, cu fiecare antenă care-ți smintește vreo rudă, cu fiecare prieten mort care putea fi viu dacă se năștea într-o altă țară unde regulile nu sînt zădărnicite de minciună și corupție. Acel bilet de avion „doar dus” este un ghem sufocant de angoasă și o vinovată ușurare a evadării. Nu pleci pur și simplu într-o altă țară, ci lași oameni în urmă. Nu emigrezi, ci scapi. Pentru unii prieteni nu vei fi doar plecat, ci dispărut fără urmă, mort. Nu te vor ierta. Alții te vor încuraja în planurile tale, dar sentimentul că îi trădezi, că îi lași pradă unui mare azil de nebuni este irepresibil. „Cînd te întorci?” sună ca o întrebare, dar o primești ca pe o acuză. 

În acest prim tablou al plecării, odată ce ai pășit în noua ta viață, vei picta chipul României în negativ: noua ta țară, iată, face lucrurile mai bine. Le face cu mai multă grijă, cu mai multă atenție, cu mai multă convingere. Observi, șocat, cum arată o administrație funcțională a cărei menire nu este să te strivească, ci să te ajute. Un sistem de sănătate care te ascultă și te crede și conlucrează cu tine (nu împotriva ta) pentru a te face bine. Te obișnuiești cu concepte noi precum „concierge” sau „inspector de siguranță pentru locurile publice de joacă”. Poșta funcționează. Inconvenientele sau chiar absurditățile sînt trecute cu vederea. În fond, tu le știi pe astea deja, ai trăit cu ele o viață (anterioară) întreagă. Ești călit. Le poți face față. Te simți rezilient ca o nouă specie de tardigrad altoit pe ADN românesc. 

România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.

Manierele est-europene

Odată cu așezarea, începi să descoperi, cu o surprindere neplăcută, chipul României din interiorul tău. Parcă ai totuși un fel anume, mai opărit, de a face față adversității. Parcă ridici tonul cam repede cînd ți se face o nedreptate. Te bucuri că sistemul funcționează, dar vechi instincte se activează în tine cînd ceva nu merge ca la carte: te iriți instantaneu, ridici tonul, îți ceri dreptatea, te exprimi apăsat. Orice accident devine ocazie de retraumatizare. Faptul că instalarea Internetului durează cu două-trei săptămîni mai mult decît estimarea inițială îți sună, alarmant, a „ca în România”. Acționezi prin insistență, presiune, anxietate. Ele, doar ele, rezolvau situația „acasă”. 

Un prieten american a rezumat ironic și cu compasiune situația: „Oh yes, East-European manners”. Apucase să observe în firmele mari în care lucrase o manieră de comportament prevalentă la cei proaspăt veniți din țările din estul Europei. Un fel anume de a acționa isteric și escaladant în orice situație potențial conflictuală, provenit dintr-o fundamentală neîncredere în sisteme.

Cu timpul, acest chip al României din tine dispare sau măcar se atenuează. Înveți să ai încredere în faptul că vorba bună, calmul și umorul detensionează și rezolvă mai mult decît iritarea și clamarea drepturilor. Și mai ales te încrezi în faptul că cineva, undeva, a mai dat de această problemă și există întotdeauna o procedură, un mecanism prin care ordinea lucrurilor va fi restaurată. Lucrurile „se rezolvă”. 

România este aici chipul tău interior, ghemul din stomac care învață să se destindă și să accepte că „se poate și altfel”. Te relaxezi. Începi să-ți consumi timpul, vorba aceea, și cu altele. Trăiești, respiri, te bucuri. Ești european acum, ai învins „estul” manierelor tale.

Dincolo de bune și rele

Al treilea tablou este incomplet, work-in-progress. Este tabloul în care faci pace cu România exterioară și România interioară, internalizînd distanța și relativizarea pe care ți le dă frecventarea zilnică a unei alte culturi. Așa ajungi să observi cum țările, precum oamenii, nu sînt de fapt contemporane, că există clivaje istorice greu de traversat și că România decontează încă, zilnic, drama istorică a 42 de ani de comunism. Ce înseamnă acest lucru:  România încă are de parcurs discuțiile mari, structurante, care au scris istoria valorilor moderne în Vest, enumăr cîteva: discuția despre trecutul său istoric, discuția despre rasism, discuția despre egalitate și discuția despre separația stat/religie. Toate acestea, însă, au început deja în România și traumele naționale precum Colectiv au accelerat, întrucîtva, acest dialog constitutiv. 

Distanța înseamnă și puterea de a înfrunta realitatea că imigrantul are, dintr-odată, două seturi de probleme. Nu doar că nu a „depășit” sau „uitat” țara din care a plecat, dar a primit la pachet și setul nou de probleme ale țării de destinație: Brexit, monarhie, colonialism printre altele. Și mai înseamnă ceva: că începi să poți vedea că tabloul României nu e un tablou, fixat în timp, ci e fluid, dinamic, într-o mișcare greu de perceput din interior („nimic nu se schimbă”), dar ușor de sesizat printr-o privire episodică. România recuperează.

Paul Balogh este antreprenor în tehnologie (Hypersay Events). Locuiește la Londra de șapte ani.

Foto: wikimedia commons