Trei motive pentru care m-am întors în România

Am stat opt ani în Canada. Opt ani „definitivi“. Cînd am plecat, în 2000, am vîndut tot şi-am zis că nu mă mai întorc niciodată. „Never say never again“ – vorba lui James Bond. M-am întors de atunci în fiecare vară şi definitiv în 2008. Sau cine mai ştie?

În Canada, imediat ce-am aterizat pe aeroportul din Montréal, cel mai mult mi-au plăcut norii. Nu se compară cu cei de la noi. Aşa că primii trei ani am rămas cu capul în ei: am făcut un master în comunicare, am fost la cursuri de limba franceză, am scris poezii, am făcut un copil, am fost la cascada Niagara. M-am dus pregătit, cu dopuri în urechi, că citisem eu că e un zgomot asurzitor. Am ajuns noaptea la cascadă. Mă aşteptam să fie închisă, dar nu era. Curgea liniştită în continuare. Nu se auzea nici musca. „Ai naibii canadienii ăştia. Ce tehnică au! Au pus surdină cascadei ca să nu-i deranjeze pe turişti pe timpul nopţii.“ Pe urmă, mi-am adus aminte de dopurile din urechi.

Oricît i-ar părea de bizar lui Tonciu, capitala Canadei nu e Montréal, nici Toronto, şi nici Vancouver. Este Ottawa, un orăşel plin de pensionari şi de clădiri baroce, în care clădirea Parlamentului seamănă cu un castel dintr-o poveste de Disney.

Încet-încet, pe măsură ce timpul trecea, norii cei pufoşi au început să se risipească şi, odată cu acest fenomen, capul meu a început să vadă mai limpede. Semnele începeau să apară. Chiar de ziua mea am picat examenul practic de conducere auto pentru Provincia Québec. Examinatorul m-a chemat peste trei săptămîni şi mi-a zis că în Québec nu se circulă ca-n România şi că trebuie să întorc capul după unghiul mort, lucru care şi acum mi se pare cu totul inutil, din moment ce unghiul e mort şi nu mai mişcă.

Într-una din plimbările mele cu bicicleta prin Montréal, am trecut pe lîngă o străduţă închisă circulaţiei. Se filma o secvenţă pentru un serial american de televiziune. Am descălecat şi m-am dus cu tupeu direct la producător. I-am spus că am lucrat în televiziune în România şi că vreau să mă angajez. M-a măsurat preţ de cîteva secunde, apoi m-a întrebat: „Ce eşti dispus să faci?“. „Orice“, i-am răspuns imediat, gîndindu-mă că n-are cum să mă pună să spăl vase sau altceva de genul ăsta. „Ai permis de conducere?“ „Da“, am minţit eu fără nici o remuşcare. Oricum, lumea filmului este ea însăşi o mare minciună. „Atunci ai să fii şoferul vedetelor. Le duci şi le aduci de acasă la locul de filmare.“ Ironia sorţii. O vedetă (adică eu), poate mai cunoscută în ţara ei decît erau ele în ţara lor, urma să le fie şofer. Ce onoare pe ele! Mi-am cumpărat la repezeală, cu 23 de dolari canadieni, un permis „d’apprenti conducteur“. Nici pînă în ziua de azi n-au înţeles vedetele lu’ peşte de ce insistam să stea una din ele în dreapta mea, în timp ce conduceam.

După nici o lună de zile am fost avansat asistent doi la regie. Aveam grijă să dau „intrările“ la cadru ale tuturor figuranţilor. Odată, casa respectivă de producţie a închiriat, pentru cîteva ore, o stradă importantă din Montréal şi tot ce a mişcat pe acea stradă în timpul filmărilor (biciclişti, maşini, pietoni etc.) a fost coordonat de mine. Ce mai, m-am simţit ca un mic Dumnezeu. Perioada asta boemă, cu plecări dimineaţa la 6 şi cu întoarceri seara la 11, a trebuit să se sfîrşească-ntr-o zi, şi ziua aceea a coincis cu naşterea băieţelului meu, Andrei. Am fost nevoit să îmi asum anumite responsabilităţi, şi printre ele a fost să-mi găsesc un serviciu stabil, un „nine to five“, care să nu depindă de capriciile industriei cinematografice americane, care cocheta din ce în ce mai mult cu British Columbia, preferînd să toarne majoritatea filmelor la Vancouver.

Aşa că m-am angajat la Bell Canada, un fel de RomTelecom al lor. Vindeam telefoane mobile, Internet, televiziune prin satelit. Prin telefon. Sunam şi vindeam. Vorbeam în două limbi care nu erau ale mele şi, cu toate astea, cînd vorbeam în limba română nu aveam nici un fel de accent. Ceva nu era în regulă.

Mi-am făcut un cerc de prieteni, mai bine zis un hexagon din şase familii care ne frecventam. Poate că prieteni e un pic prea mult spus. E greu să-ţi mai faci prieteni după o anumită vîrstă. Dădeam, prin rotaţie, petreceri cu muzică românească. Dansam pe Ciuleandra. Spuneam bancuri cu Bulă. Comentam ştirile din România.

Într-o zi, am dat la telefon peste un client român. I-am vorbit în limba maternă. Nu i-am vîndut nimic. Nici măcar un plan de întreţinere pentru telefonul mobil sau un supliment de canale pentru antena de satelit. Am vorbit despre dezrădăcinare şi despre sentimentul ratării. Omul fusese pilot în România şi acum era administrator la un bloc. Mai înainte fusese livreur de pizza. Juca fotbal în fiecare sîmbată seara cu o gaşcă de români. Am cerut şi eu adresa clubului. După ce-am încheiat convorbirea, şeful meu, un tunisian alunecos ca o anghilă, mi-a spus că m-a ascultat în căşti şi că n-a înţeles o iotă. I-am zis că nu-i vina mea că n-a învăţat limba română. Mi-a zîmbit şi mi-a tăiat 10% din salariu.

„De ce nu te-ntorci în România?“, m-a întrebat un prieten în timpul uneia dintre vizitele anuale în ţara de unde vin călător. „România e pe o pantă ascendentă. Nu te lua după ştirile de la ora cinci.“ „Tu de ce te duci atît de des în vacanţă în România?“, m-a întrebat altă dată un membru al unei familii din Hexagon. „De ce nu vii cu noi în Cuba, în Florida sau în Dominicană? Acolo se duc canadienii în vacanţă.“ „Pentru că pur şi simplu nu mă simt canadian“, i-am răspuns şi l-am văzut cum ridică nedumerit din sprîncene.

Culmea, multe expresii din limba română le-am înţeles mai bine fiind departe de România. De pildă, expresia: a fi cu fundul în două luntrii. Sau a fi rupt în două.

Pe un site care îi îndeamnă pe români să imigreze am citit azi cîteva fraze despre Montréal, oraşul în care am locuit opt ani. „Metropola pulsează, iar sîngele ei e lumina ce curge prin neoane. Cartierele etnice sînt o atracţie, ele însele. Cartierul chinezesc, roi de omuleţi mici şi repezi, mister şi tăiţei.“ „Mister şi tăiţei în geamantane“, aş fi scris eu. Propagandă ieftină menită să transforme profesori nefericiţi în şoferi de taxi nefericiţi.

De ce m-am întors în România? În primul rînd, din cauza unei alarme de fum care nu m-a lăsat să dorm o noapte întreagă, deşi nu era pic de fum în toată casa. Scotea un sunet ciudat care părea că vine din toate părţile şi de nicăieri. Ca un cîntec de greier. Chiar am crezut la început că e vorba de-un greier. Am dat patul la o parte, am căutat prin dulapuri, am scotocit prin debarale. Nimic.

În al doilea rînd, pentru că atunci cînd avea 5 ani (acum are 11), în timpul unei vacanţe în România, băiatul meu m-a întrebat brusc, pe stradă (eram pe undeva pe lîngă magazinul Cocor): tati, de ce nu locuim noi în ţara asta în care se vorbeşte tot timpul în româneşte?

Şi în al treilea rînd, datorită unei întîmplări simple, petrecute la una dintre „parangheliile“ date de români pentru români. Gazda, un tip exuberant, cu o soţie pe care şi-o adusese din România („N-au bă quebecoşii ăştia fete frumoase şi de casă ca ale noastre“), a observat că stăteam retras într-un colţ cu un păhărel de whiskey-ntr-o mînă şi cu un început de tristeţe-n cealaltă şi s-a simţit obligat să mă distreze, aşa că mi-a spus un banc, mi-a făcut un număr de magie şi în final m-a întrebat care-i treaba.

„Nu mă simt acasă“, i-am răspuns. I-au căzut trăsăturile în paharul cu whiskey. „Îmi pare rău. Am crezut că sînt o gazdă bună.“ „Nu, n-ai înţeles. În Canada nu mă simt acasă.“ S-a relaxat brusc. Carevasăzică nu era din cauza lui, angoasa mea. „Păi, de cît timp eşti în Canada?“ „Mai am un pic şi fac opt ani“. „Aaa, păi e prea devreme. De-abia după ce or să treacă 20 de ani o să începi să te simţi acasă. Cel puţin la mine aşa a fost.“

Aşa că m-am întors în România. Din 2008. Nu regret nici o clipă alegerea făcută. Pur şi simplu n-am mai vrut să aştept încă 12 ani ca să încep să mă simt acasă. Celor care mă acuză că am fost egoist şi că nu m-am gîndit la binele copiilor mei le voi răspunde că m-am gîndit şi am ajuns la concluzia că societatea noastră, aşa plină de bube cum este, îi învaţă pe copii şi altfel de valori în afara celor materiale. Şi, dacă nu eşti mulţumit, poţi chiar tu să te ocupi de educaţia copilului tău. Lucru care acolo nu este posibil. Pentru că trebuie să fii o rotiţă supusă într-un sistem care funcţionează şi care te striveşte dacă încerci să-l pui la îndoială. Oricum, copiii mei se pot întoarce oricînd în Canada, cînd vor fi în deplină cunoştinţă de cauză, pentru că sînt şi cetăţeni canadieni.

Viorel Gaiţă este realizator de emisiuni umoristice.

Foto: L. Muntean