Trei întrebări pentru trei scriitori ruşi
Curios să aflu ce mai înseamnă Aleksandr Soljenițîn pentru literatura rusă de astăzi, am rugat trei dintre cei mai de succes scriitori ruși contemporani să răspundă, pentru revista noastră, la trei întrebări. Am ales, firește, trei scriitori ale căror cărți se bucură de mare succes printre cititorii români: Ludmila Ulițkaia, Evgheni Vodolazkin și Mihail Șîșkin. Mulțumesc agenților literari și editurilor care m-au ajutat să dau de ei, precum și dlui Anton Breiner, care, cu amabilitate, a tradus întrebările mele în rusă și răspunsurile scriitorilor în românește.
Cele trei întrebări ale mele au fost:
1) Au trecut zece ani de la moartea lui Aleksandr Isaievici Soljenițîn. Mai înseamnă el ceva pentru literatura rusă de astăzi? Dar pentru societatea rusă?
2) Dar dumneavoastră, personal, cum îl priviți astăzi pe Soljenițîn?
3) Care dintre cărțile lui vi se pare că rezistă și astăzi? (S.V.)
● Ludmila ULIȚKAIA
1) Astăzi putem deja să spunem că Soljenițîn a intrat definitiv în canonul literaturii ruse. În tradiția literaturii clasice rusești, scriitorul a fost aproape întotdeauna nu doar autorul unor texte, ci și, în același timp, o persoană publică. În acest sens, Soljenițîn este continuatorul tradiției clasice. Marea sa cercetare cu valoare literară Arhipelagul Gulag a avut în epoca sovietică un impact social extrem de mare, dar, din păcate, într-o măsură mult mai mare în Occident decît în patria scriitorului. Mi se pare că în Rusia cărțile sale nu au fost citite suficient de atent – nici atunci, nici acum.
2) A dat dovadă de eroism civic, și acest lucru îmi trezește un respect necondiționat. După revenirea sa din emigrație am fost dezamăgită de încercarea sa de a intra în grațiile Puterii contemporane, precum și de susținerea acordată tendințelor arhaizante și naționaliste.
3) Prețuiesc îndeosebi povestirile sale timpurii – Casa Matrionei, O zi din viața lui Ivan Denisovici și altele. O însemnătate imensă o are actul său de curaj scriitoricesc Arhipelagul Gulag. Romanele sale timpurii m-au lăsat indiferentă. Una dintre ultimele sale cărți, Două sute de ani împreună, mi s-a părut complet inacceptabilă din varii motive – și ideologice, și estetice.
● Evgheni VODOLAZKIN
1) Mai înseamnă. Majoritatea lucrurilor spuse de el continuă să rămînă actuale. Deosebit de importante, în opinia mea, sînt ideile lui legate de căință – lucrul cel mai dificil pentru oameni. Și totuși, fără căință nu poate exista mișcare înainte. În ceea ce privește importanța lui ca scriitor, el rămîne pînă în prezent un model neegalat de lucru cu materiale istorice: atent, migălos. Descrierea amănunțită a evenimentelor istorice le-a părut multora de prisos, însă el o făcea cu bună știință, pentru a pierde nici un detaliu în explicarea trecutului. Iar dacă vrem să înțelegem evenimentele din 1917, fără Roata Roșie nu ne putem descurca.
2) Cu un profund respect. A fost un om de o onestitate ireproșabilă, pentru care literatura s-a contopit cu viața. Pentru el, literatura și viața erau de nedespărțit și le trata cu aceeași seriozitate.
3) Aproape toate: fiecare în felul său. Roata Roșie ne explică cum se pregătea și cum s-a produs tragedia din 1917. O zi din viața lui Ivan Denisovici, unul dintre cele mai emoționante texte despre lagărele de concentrare, te forțează să-ți amintești cu ce se termină experimentele istorice și cum se răsfrîng asupra celor mai „mici“, celor mai „ne istorici“ oameni. Literatura adevărată se deosebește prin faptul că nu are o legătură indisolubilă cu evenimentele care i-au dat naștere. Ea nu este un obiect de unică folosință.
● Mihail ȘÎȘKIN
1) În Rusia e război civil, deocamdată încă unul rece, în Internet, dar îl vedem deja revărsîndu-se în străzile și piețele orașelor. Și, ca la război, ești de o parte a liniei frontului sau de cealaltă. În ultimii ani am trăit foarte multe dezamăgiri dureroase atunci cînd oamenii pe care îi consideram cumsecade, „normali“, deveneau dintr-odată oameni de încredere ai președintelui, semnau scrisori în sprijinul lui Putin, salutau anexarea Crimeii. Și mă întreb: dacă Soljenițîn ar fi trăit pînă în zilele noastre, de partea cui ar fi fost? Aș vrea să cred că s-ar fi situat în opoziție față de regimul banditesc, că ar fi îndemnat la boicotarea alegerilor măsluite, că ne-ar fi zis „să nu trăim în minciună“. Dar ceva mă împiedică să afirm asta cu convingere. Îmi vine imediat în minte vorba sa cu privire la țările din Asia Centrală – „pîntecele moale al Rusiei“. Rușii sînt bolnavi de virusul unui „patriotism“ imperial. Cînd vine vorba de granițele imperiului, omul obișnuit se transformă, ca într-o piesă de Ionesco, într-un rinocer. Și sînt atîția rinoceri care gonesc acum în turme, strivind totul în calea lor, și prin orașele rusești, și prin Internet, și prin „literatura rusă contemporană“, încît în minte ți se furișează un gînd trist: e bine că Soljenițîn nu a prins „întoarcerea Crimeii la Patria-Mumă“ și nici războiul cu „fasciștii“ ucraineni de dragul unei „Pax Russica“. Putin l-a decorat pe Soljenițîn, a fost la el în vizită, cita din el cînd trebuie și cînd nu trebuie, și căuta să se folosească în fel și chip de figura marelui bătrîn pentru a se legitima în ochii intelighenției. Mă tem că Soljenițîn ar fi continuat să fie folosit în interesul regimului.
2) Ești un om tînăr, abia ai început să conștientizezi că trăiești și dintr-odată îți dai seama că ai fost trădat de cei mai dragi și apropiați oameni: de părinți și de bunici. Te-ai născut într-o închisoare. Te-ai născut într-o lume a minciunii fără sfîrșit. Aveam pe atunci două vise: să devin scriitor și să călătoresc prin toată lumea. Și dintr-odată am înțeles că ceea ce vreau eu să scriu n-o să se publice niciodată și că nimeni n-o să mă lase vreodată să trec dincolo de gardul de sîrmă ghimpată. Această conștientizare a faptului că trăiesc în lagăr s-a produs și datorită lui Soljenițîn și cărților sale. Țin minte cum prietenii mi-au împrumutat Arhipelagul Gulag pentru trei zile. Îl citeam nopțile. Aveam șaisprezece sau șaptesprezece ani. Cum să uiți acea beznă și acea disperare? Dar numele lui Soljenițîn se asocia în primul rînd cu speranța. Pentru că el s-a luptat cu sistemul, practic de unul singur, și a învins. Pentru că afirmația lui – că în URSS se vor întoarce mai întîi cărțile lui, și de-abia apoi și el – reprezenta, de fapt, un simbol de credință. Așa s a și întîmplat. Asta a fost o victorie a lui, dar și a noastră comună. Întîi s-au întors cărțile, apoi și el. Dar să dărîmi o dictatură s-a dovedit a fi mult mai ușor decît să construiești o democrație. El a avut o singură propunere corectă: totul trebuie să înceapă de la o autoguvernare participativă a cetățenilor. Soljenițîn trăise în Elveția și văzuse cum funcționează cu adevărat un stat democratic. Dar în Rusia nu trăiesc elvețieni. Și s-a întîmplat ce s-a întîmplat: criminalitatea s-a autoorganizat, preluînd puterea la toate nivelurile. Un stat mafiot.
3) Pe vremuri, cărțile lui despre „lagăr“ șocau pentru că oamenii nu aveau acces la informație. Dar astăzi, și Wikipedia, și YouTube, și rafturile librăriilor sînt ticsite de informațiile istorice care redau adevărul pe care Soljenițîn visa să-l împărtășească oamenilor. Mă îndoiesc că tinerii au nevoie de cărțile sale astăzi la fel de mult pe cît îmi trebuiau mie atunci. Dar nici să spui că s-au învechit nu poți. Lagărele, sîrma ghimpată, turnurile de pază au dispărut, dar țara continuă să trăiască după legile lagărului: cel puternic își alege priciul, iar cel slab stă la tinetă. S-a întîmplat că, dintr odată, deținuții au alungat conducerea veche și au ales una proprie. Dar barăcile au rămas. Și viața în ele continuă. În Roata Roșie, Soljenițîn încerca să explice cum de s-a întîmplat așa data trecută, de ce încercarea de a construi o democrație în Rusia a dat naștere unei închisori. Și iată că, acum, totul se repetă din nou. Adevăratele cărți nu sînt despre trecut, ci întotdeauna despre viitor.