Trei generaţii de crez comunist

25 august 2006   Tema săptămînii

De-a lungul şi de-a latul ultimilor trei luştri, am întîlnit oameni ce-au avut odată convingeri legionare sau comuniste. Bănuiesc că şi dvs. vi s-a întîmplat acest lucru. Nici nu ştiţi cît de plin(i) de şansă am fost. Oamenii cu astfel de convingeri s-ar putea să fie în viitor tot mai puţini - dacă totul va merge bine în ţară. Dacă nu vom merge spre bine, atunci extrema va fi tot mai lată - aşa că, de la un moment încolo, nu veţi mai sesiza diferenţa. Prin natura profesiei şi specializării, am petrecut mai mult timp în compania unor foşti comunişti, unii dintre ei cu funcţii serioase în aparat. Am întîlnit dintre cei vechi, din a doua generaţie a comunismului autohton (prima fiind - să zicem - cea a fondatorilor din 1921-1922): oameni care aveau - devreme în anii ’30-’40, mai înainte de intrarea Armatei Roşii în Bucureşti - convingeri înalte şi nobile despre o posibilă lume fără exploatare şi fără prăpăstii sociale, ci cu un surplus de dreptate şi justiţie socială. Marele sovietolog, Richard Pipes, spunea undeva că "meritul" istoric al lui Lenin a fost acela că l-a spînzurat cu capul în jos pe Clausewitz, demonstrînd că - pentru bolşevici - politica este continuarea războiului cu alte mijloace. Ei bine, veteranii - de care vorbesc eu - nu aveau idee de aceste acrobaţii. Pentru ei, Lenin era un om al păcii şi apostolul unei lumi noi. Unii dintre ei erau evrei, alţii erau români sau maghiari. Ceea ce mă interesează aici nu e etnia lor (repudiată, ca neimportantă, de convingerea lor), ci naivitatea, idealismul sau romantismul ce însoţesc, de regulă, credinţa în materializarea unei utopii. Unii dintre ei au animat presa "progresistă" a ultimilor ani ’40 sau au cerut "adevărul integral" prin anii ’50 sau încă mai apărau "independenţa" României prin vara lui ’68. Ei credeau - şi au acţionat, o vreme, în virtutea acestei credinţe. Au oglindit aurit viaţa şantierelor, deşi, în tot acest timp, viaţa lor, de ei înşişi ironizată, lua o turnură spre mov, apoi spre gri. Au folosit cuvinte precum crez, statornic, neştirbit, deplin, nestăvilit etc., deşi în tot acest timp, în limba lor, cea vorbită acasă, înfloreau relativismele. Ei au fost primii dezamăgiţi. Pe la sfîşitul anilor ’90, după o şedinţă la GDS, am mers o bucată de drum, spre casa sa, cu Pavel Câmpeanu (ex-visător, ex-coleg de închisoare Caransebeş cu Ceauşescu, ex-renegat). Şi el mi-a zis: de la un moment dat, mereu m-am temut că o să urmeze ceva rău; dar la ceva atît de rău precum anii ’80 în România nu m-am aşteptat. Am scris altădată că aceşti purtători ai utopiei mi se par a fi mai fascinanţi decît utopia însăşi. Unii dintre cei care m-au citit n-au fost de acord, spunîndu-mi că ideile nu trădează niciodată, ci doar oamenii. De acord. Şi totuşi, acestor oameni de mai sus le-a fost dat privilegiul trist de-a vedea cum însăşi ideea-forţă a credinţei lor, cea în funcţie de care îşi ordonaseră o viaţă, se perverteşte şi se caricaturizează, indiferent prin mîna cui trece, indiferent în ce ţară ajunge la putere. Am cunoscut apoi o altă generaţie - cea a ex-miniştrilor Cornel Burtică sau Ştefan Andrei, sau cea a pictorului Eugen Palade, portretistul fidel al cuplului Ceauşescu. Nimic nu dă de-nţeles că, de pe la mijloc de ani ’70 încolo, careva dintre ei mai credea în comunism. Burtică semna angajamente de plan pentru uzina de autocamioane Braşov, deşi ştia că autocamioanele de la Fiat vor fi mai bune şi-n cincinalul ăla, şi-n cel viitor şi cît îi hăul! Andrei mergea spre Externe, unde era teoretic agă, şi doar ce intra, şi cineva îi picura în ureche vezi, că ăsta (adică Ceauşescu senior) vrea să te schimbe cu junioru’, de-aia-l trimte în toată lumea sub pretextu’ Anului Internaţional al Tineretului! Ce să mai zic despre Palade: lui - portretistul, repet, emerit al familiei domnitoare - Nicolae Ceauşescu nu i-a pozat niciodată (după cum nu le-a pozat nici lui Bălaşa, nici lui Hatmanu, nici lui Bitzan sau altor asemenea artişti cu "convingeri"). Ca să ajungă în preajma liderului, ca să-l studieze, lui Palade i s-a dat o legitimaţie de ziarist - dar numai după ce i s-a pus în vedere categoric să-şi dea jos barba lui de pictor! (Dac-aş fi un epigon shakespearian, aş scrie o tragicomedie în care, la un moment dat, dictatorul ar da unui artist replica: dau mutra mea pentru barba ta!) Ei bine, aceşti oameni, precum cei trei de mai sus, nu prea mai aveau convingeri comuniste, dar acţionau în virtutea inerţiei. În urmă cu cîţiva ani, l-am întrebat pe Ştefan Andrei: dar ce anume vă ţinea alături de Ceauşescu, totuşi? Şi mi-a spus: oltene, el ne ridicase pe toţi. Nutream mai curînd o datorie în solidar faţă de omul Ceauşescu decît un ataşament faţă de comunistul Ceauşescu. Eu cred în explicaţia asta. În fine, am mai cunoscut şi o a treia generaţie. Chiar foarte bine - doar făceam parte din ea. La începutul anului doi de facultate, biroul de partid din instituţie ne-a selectat pe cei cu media mai răsărită în primul an şi, hocus-pocus, urma să ne facă membri de partid. Şedinţele de Statut al PCR le făceam cu un domn, pe nume Dan Marţian (Dumnezeu să-l odihnească). Nu aveam, nici unul dintre cursanţi, vreo convingere comunistă. Mimam admirabil, aşa cum făcea toată ţara - aşa cum făceau pînă şi cei care scriau la revista Convingeri comuniste (nu mai dau nume!). Vorbeam despre rolul conducător al partidului şi, în paralel, îi ţineam pumnii lui Lech Walesa, lui Vaclav Havel şi altor personaje similare, despre care auzeam vorbindu-se la Europa Liberă. Am mai spus-o: exact în toamna în care era să devin membru de partid eu, sus-semnatul, aş fi dat toate volumele de Opere alese ale tovarăşului N.C. la schimb pe albumul Trash, nou apărut, al lui Alice Cooper. Ghinion: nici nu aveam operele alese, nici nu-mi oferea nimeni albumul. Eram mai rău decît bulgarul care - se spune - avea răspunsul la o întrebare, doar că nu-l întreba nimeni nimic. Era toamna anului 1989. Trec cîteva luni, mor peste o mie de oameni şi, pe cînd maică-mea admira puloverul lui Petre Roman, pe cine văd eu în spatele acelui pulover? Pe Dan Marţian. Rogu-vă, nu-mi cereţi, retrospectiv, să fi crezut în - vorba lui Macedonski - rondelul rozelor! Ce vreau să spun? Aşadar, avem trei generaţii. Una care a crezut şi a fost dureros contrazisă de însăşi ideea-far. Alta care a început prin a crede şi a sfîrşit prin a-şi găsi alibiul într-o solidaritate pe care unii ar putea-o numi complicitate. Şi o a treia care nu mai credea în nimic, nici în idee şi nici în lider, dar mima binişor. Ei bine, în viziunea mea, toate aceste generaţii de români şi convingerile lor - reale sau mimate - ne arată de ce drumul acela spre comunism, de care se făcea atîta caz, nu s-ar fi sfîrşit niciodată.

Mai multe