Trei Efemeride de iunie

Seule la m é moire garde 

la beauté de la fugacit é

N u există oraș în care să nu-mi fi făcut prieteni trecători. Aceia cu care împărtășești doar o clipă, două ore, o zi, dar care intră în viața ta cu drepturi egale, la fel ca aceia care rămîn cu anii. Aceia cu care povestești uneori aproape tot, despre care nu știi nimic, care nu știu nimic despre tine, dar în fața cărora nu te explici fiindcă n-ai nevoie. Și după ce ai povestit tot, te desparți și, mai mult ca sigur, nu îi mai revezi niciodată.

Iunie 2010

P loua tare în Paris, de vreo două ore. Eram în autobuzul 30, care venea de la Trocadéro și avea ca stație terminus Gara de Est. Cred că rămăseserăm doar trei în mașina care înainta greu, se blocase undeva imediat după Barbès-Rochechouart, pe Magenta. L‑am auzit spunînd ceva, pentru că autobuzul stătea deja în loc de cinci minute, nu se mișca nici un pic. Așa mi-a atras atenția. Am făcut și eu un mic comentariu de genul „E ciudat, nu înaintăm chiar deloc“, apoi mi-am luat geanta mare de umăr și am mers mai în față, pînă în dreptul lui. „Eu mîine mă întorc în Martinica.“ Așa a început, de la cuvîntul Martinica. Un  bărbat la 50 de ani care părea mult mai tînăr. Vioi, curios, cu chef de vorbă. Cînd autobuzul a ajuns în sfîrșit la Gara de Est, știam deja că are cu el biletele pentru vacanța în America, unde urma să plece cu cele două fete ale lui, eleve de liceu, sportive. El însuși fost baschetbalist, era acum funcționar public, venea lunar cu treabă la Paris. Afară ploua în continuare, eram la o aruncătură de băț de casă, o singură stradă de traversat și gata. Întîlnirea părea să fi ajuns la capătul ei, drumurile se despărțeau, dar nici unul dintre noi nu se grăbea nicăieri, așa că am decis să intrăm într-un restaurant din apropiere, genul acela de local din zona gării, cu zgomot mult și oameni în trecere. Localul pe care-l vedeam zilnic pe fereastră, dar nu-mi imaginam că aș avea de ce intra în el. Am rămas împreună pînă la 11 seara, mai în­tîi acolo, cu un pahar de vin roșu în față, apoi într-un restaurant african de pe Lafayette. La televizor era un meci, juca Nigeria cu nu mai știu cine. Bărbații erau concentrați la asta, m-au urmărit însă cu coada ochiului cum mă așez pe scaun. În bucătărie, adică în camera de alături, femeile găteau, spălau vasele, ca acasă, se mai uitau prin ușa deschisă să vadă ce se întîmplă în față. Am mîncat direct cu mîna din farfurie o specialitate a casei, orez, carne, legume. Două zile mi-au mirosit mîinile a condimente. În timpul ăsta, el povestea, „Je suis comme un enfant à Paris“, îi plăcea să rătăcească, fugacitatea, spunea el, fugacitatea e totul. Vorbea despre apropiere și distanță. Despre fiicele lui care făceau sport de performanță. L-am mai văzut o dată pe Rodrigue, exact la o lună după aceea, cînd mi-a adus în dar o sticlă de rom adevărat din Martinica. Din locul unde nu există tren. În Martinica nu-i nevoie de tren ca să traversezi insula dintr-o parte în alta.

Iunie 2013

Cursă Air France cu direcția Paris. În stînga mea, un grup de copii, 12-14 ani, merg cu toții într-o tabără de învățare a limbii franceze în Orașul Luminilor. Unul dintre ei, ferchezuit și foarte vorbăreț, e în centrul atenției. Fetele rîd în jurul lui, își dau coate. El descoperă butonul prin care poate chema stewardesele de cîte ori își dorește. Prima dată apasă și cere o Coca-Cola. O primește. A doua oară apasă și iar primește. Și tot așa de vreo patru ori. Rîsete, colegii plini de admirație îl ovaționează de fiecare dată. Apasă iar. Stewardesa, o femeie de aproape 60 de ani, blondă, se apropie, îi spune ceva, copilul nu mai primește nimic de data asta. Mă uit la ea, zîmbesc. I-aș fi cerut și eu ceva, printr-o simplă apăsare pe buton, dar nu știam exact ce, nu puteam formula. I‑aș fi spus poate doar că mă simțeam stingheră pe scaunul meu. Mai erau trei sferturi de oră pînă la aterizare. N-am spus nimic, însă ea, după ce a liniștit spiritele între copii, s-a apropiat, s-a aplecat la urechea mea și a început să-mi vorbească sprijinindu-se de mînerul scaunului pe care stăteam. Despre meseria ei, despre viață, despre momentele în care trebuie să schimbi ceva. Cunoscuse Air France-ul în vremurile lui bune, toată familia lucra în companie. Fiecare pleca în alt colț al lumii. Mereu. Dar lucrurile nu mai erau ca altădată. Meseria asta a început să-și piardă din strălucire. Condițiile de lucru nu mai sînt aceleași, programul e infernal. Nu vreau să mor în chestia asta, spune ea, nu vreau să-mi explodeze inima aici de la atîtea ore de zbor. Nu-i văd deloc fața, o aud doar în urechea mea stîngă, vorbind continuu, ca un oracol. Vin momente în care trebuie să schimbi totul radical, să renunți la tot ce ai, luna viitoare iese la pensie, sînt ultimele zboruri ca steward, după care se va dedica pasiunii ei de-o viață. Cabinetul de sofrologie. Sofrologie? Da. E o artă a relaxării. Prietena ei cea mai bună renunțase și ea la job-ul corporatist ca să-și deschidă un magazin de ciocolată în Marais. Trei sferturi de oră mi-a vorbit întruna, nici n-aveam nevoie de fapt să-i văd fața,  nici nu conta ce chip are. Am vorbit și eu din cînd în cînd, nu-mi mai amintesc ce-am zis. Avionul îmi devenise brusc foarte familiar, iar ea s-a oprit doar cînd ne pregăteam deja să coborîm sub bariera întunecată de nori. N-am să știu niciodată de ce mi-a dedicat mie această spovedanie aeriană, deși uneori aveam impresia că vorbește despre mine, nu despre ea. A plecat în spate, pentru aterizare. Avionul s-a așezat apoi definitiv pe pistă, eu eram la mijloc, curînd aveam să cobor, împinsă în față de fluxul de călători grăbiți să iasă la aer. Ea rămăsese la locul strategic, în spate de tot. Am privit în direcția aia, mi-a zîmbit, avea o bucată mică de hîrtie, mi-a arătat-o, apoi a dat-o din mînă în mînă pînă la mine. Era adresa ei de e‑mail. Nu i-am scris niciodată, hîrtia aia e lipită și azi cu scotch pe biblioteca mea, la înălțime, ca s-o văd. Din adresa de e‑mail nu-i înțeleg numele, așa că nici nu știu cum o cheamă. 

Iunie 2015

C înd am fost întrebată ce vreau să vizitez pentru prima dată în Kuala Lumpur, am spus templul indian. Așa că am ajuns direct în Chinatown, la Sri Mahamariamman Temple, situat pe Jalan Bandar. Printre preocupările mele lumești colaterale, în tot acest timp, se numărau și obsesia că mai e puțin și mi se descarcă telefonul, plus un apel de la compania de telefonie mobilă cu care trebuia să reglez cîteva lucruri. Și totuși, în ciuda acestor detalii sîcîitoare, nu puteam să nu constat că mă aflu în poarta templului, unde tocmai îmi lăsasem pantofii, ca să pot păși desculță în interior. Era totul atît de nou pentru mine, culorile hipnotice, multitudinea detaliilor, a chipurilor, logica spațiului străină mie. Acolo chiar eram departe de acasă, iar asta îmi plăcea foarte tare. M-am îndreptat spre partea stîngă a templului, nici nu apucasem bine să privesc în jur că a venit spre mine un bărbat cărunt, cu barbă, cu ochi strălucitori, fără vîrstă. A intrat în vorbă, privindu-mă cu atenție, și aproape că m-a determinat să iau loc, undeva direct pe jos, între coloanele templului, la marginea aleii principale. Vorbea o engleză pe care nu o înțelegeam foarte ușor. Mă privea în ochi, era foarte prezent, numai mie îmi fugea gîndul mereu. La telefonul care era posibil să sune. Nici nu am schimbat bine cîteva vorbe și asta s-a și întîmplat, am început discuția cu angajatul companiei de telefonie mobilă, noul meu prieten mă urmărea calm, eu eram deja departe, acasă, în viața mea agitată, discutînd în contradictoriu, se uita la mine ca la un tablou din altă lume. Cred că totul a durat cam un sfert de oră, timp în care el a așteptat să închei conversația. Venea din India, călătorea, avea peste 60 de ani. Își abandonase în urmă cu douăzeci de ani business-ul cu lapte de cocos și se formase în toți anii de după ca maestru yoghin. Îmi amintesc că avea tot timpul din lume, în fața lui mă simțeam agitată, gata de plecare, o fugară. L-am întrebat cum îl cheamă. Pratheep era numele lui. Și însemna lumină. I-am spus: știi că și numele meu înseamnă același lucru? M-a invitat să vizităm un alt templu, dar eu eram deja grăbită, timpul meu de plimbare expira. Așa că ne-am luat curînd rămas bun, doar că Pratheep m-a lăsat să-l fotografiez și mi-a scris ceva într-un mic carnet al meu. N-am să spun acum ce a scris, poate altădată, dacă voi călători în India. Ne-am îmbrățișat de rămas bun, apoi, după ce-am ieșit din templul indian, am intrat în cel chinezesc de peste drum, unde l-am rugat pe băiatul care vindea bețișoare parfumate să mă lase să-mi încarc telefonul în priza templului.

Svetlana Cârstean este poetă.