Trei cazuri de cetăţeni care conţin poezie

Cică un tînăr era să fie bătut pentru o metaforă. Aşa, simplu: a început omul să-şi recite poezia în Piaţa Universităţii, unii n-au înţeles şi au sărit pe el. Doi manifestanţi dezbat acum cazul în troleibuz, între Armenească şi Calea Moşilor. Unul susţine că „dacă nu înţelegi o metaforă, degeaba trăieşti“. Dincolo de încruntări, trebuie să recunoaştem că, într-o lume atît de pragmatică, e poezie curată să fii bătut pentru o metaforă. Vom prezenta, în cele ce urmează, trei tipuri de personaje care riscă, la rîndul lor, diverse traumatisme.

Protestatarul

Primul vers trebuie să aibă trei cuvinte, iar al doilea patru. Ca Piaţa Universităţii să se însufleţească, să strige, să doboare guverne, e nevoie de tehnici simple: cuvinte puţine, bine legate. Mitu – un bărbat mărunt, de 54 de ani – e un veteran al Pieţei Universităţii 2012 şi ştie ce spune: multe sloganuri îi aparţin. „Eu am un caieţel în care le am notate pe cele făcute de mine. Cred că am în jur de 20. (...) Primul vers din trei, al doilea din patru. Aşa prind cel mai bine, se reţin cel mai uşor. Am văzut psihologia oamenilor, că se încurcă dacă e mai mult“, susţine protestatarul. Perfect ar fi dacă primul vers ar avea doar două cuvinte, dar e foarte greu să încropeşti un mesaj cu atît de puţin aluat. „Dacă stai să te gîndeşti, le găseşti. Probabil am şi un oarece talent, altfel nu le-aş fi găsit.“

Pe Mitu îl năpădesc ideile în mers, cu fiecare staţie de autobuz coace în el revolta. Aşa i-a venit şi asta nouă: «Răzvănele, Răzvănele, / Te-ai băgat între lichele. / Şi ştii zicala străbună: / «Cin’ se-aseamănă se-adună!»“. E cam lungă, dar merge. Mitu crede că trebuie marşat pe numele noului premier, „că prea îi face toată lumea campanie pozitivă“. În ideea asta, a mai scos una, poate-i cu noroc: „«Măi, baciule ungurean, / Mai perfid ca ăl clujean, / Te dai mare premier, / Eşti tot slugă, Răzvănel!». Sau putea să fie: «Eşti tot sluga lui Băsel!» ultimul vers, că rimează şi ăsta“, completează el. Mereu e loc pentru finisaje.

Au prins sloganurile astea? „Unele au prins, altele nu. De exemplu, a avut succes asta: «Băse ne-a mai dat o mie / Să scape de puşcărie. / Cine-l crede pe de rost / Este cel mai mare prost». În partea cealaltă, la studenţi, merg mai bine. (...) Am făcut chiar şi un slogan pentru cei de dincolo: «Fraţilor de la fîntînă, / Cauza ne e comună. / Sîntem solidari cu voi, / Chiar de nu strigaţi ca noi!». Le-a plăcut, au fost încîntaţi“.

Seara asta de martie n-are nici un Dumnezeu: în faţa Teatrului Naţional, steagul României flutură monoton printre paiaţe; mai încolo, înspre bulevard, vreo 30 de oameni întrerup conversaţii vesele pentru un banal „Jos Băsescu!“. Ca să ne putem auzi, bărbatul acesta scund şi slab, cu bască de blugi trasă peste ochelari, mă trage uşurel într-o parte. La început, Mitu dorise să vadă o legitimaţie de presă, pentru că „ştiţi, aici pluteşte neîncrederea“. Acum s-a mai dezmorţit şi vrea să recite „o poezioară“, pe care a intitulat-o simplu „Blestem“: „Umiliţi am fost mereu / De cei fără Dumnezeu, / Dar de cînd aţi venit voi, / Iadul s-a mutat la noi. / Ne-aţi făcut slugi la hapsîni, / Mînca-v-ar inima cîinii! / Cancerul să vă ia limba, / Să vă cheme pe toţi SIDA, / Să curgă carnea din voi, / Cum ne-aţi umilit pe noi! / Cruci să n-aveţi pe morminte, / Nimeni să vă ţină minte, / Să n-aveţi tihnă-n pămînt, / Ticăloşi aduşi de vînt!“. Rosteşte fiecare cuvînt apăsat, apoi se opreşte şi revine la glasul blînd de dinainte. Zice că asta a simţit cînd păşea pe-un trotuar sau poate cînd călătorea cu vreun autobuz.

Internautul

Poemul colectiv „Rugă fără sfîrşit“ e o replică la cel mai lung cîrnat din lume, înşirat de primarul Sorin Oprescu peste Bucureşti acum cîţiva ani. Romeo Tarhon, unul dintre patronii şi directorii ziarului Naţiunea, vrea ca omenirea să-i cunoască pe români după vers. Să se înfioare cu toţii de puterea de creaţie a acestui neam, nu de lungimea cîrnatului său. În septembrie 2011, a fost inaugurată pagina de Facebook a proiectului. Erau trecute cîteva reguli pentru viitorii participanţi: „Fiecare strofă trebuie să fie alcătuită din patru versuri, preferabil cu rimă şi ritm, să aibă o metrică scurtă sau medie şi să înceapă obligatoriu cu verbul «sînt», drept element lexical de legătură între strofe, pentru continuitatea şi unitatea poetică, precum şi pentru validarea versurilor scrise de către participanţi“. Şi prin conducte a început să curgă poezie. În şase luni, s-au adunat peste 16.000 de strofe. Proiectul se încheie abia în septembrie, aşa că sînt şanse mari ca „Ruga“ să urce în Cartea Recordurilor, peste cîrnat.

Se scrie pe nerăsuflate, se scrie cu patimă, se scrie cu fior patriotic, se scrie dulceag. Cel mai lung poem al naţiunii înghite fără ezitare strofa doamnei Liliana – „Sînt Puiul de Om, / Ce am crezut în viaţă! / Dar dintr-un colţ de dom / Ţîşni dezamăgirea din ceaţă!“, laolaltă cu strofa doamnei Mariana – „Sînt noaptea-albastră revărsată, / De stelele din cer căzînd, / A lunii faţă imaculată, / Mă oglindesc în rîu curgînd“ sau cu suferinţa doamnei Dida – „Sînt tristă azi că n-ai apărut! / Te-am aşteptat şi m-a durut / Uitarea ta ce-n mine moare, / Îmi îndrept privirea către soare“.

Din cînd în cînd, Romeo Tarhon consemnează în paginile ziarului Naţiunea cîte-o ispravă literară de excepţie. „Trăiesc revelaţia descoperirii pe reţeaua de socializare Facebook, unde vînez în voie, şi parcă prea anevoie, talente literare într-un fel de lung şi migălos safari…“, aşa începe articolul său de pe 9 februarie 2012. În ultimele luni, dintre miile de strofe se înălţaseră cele ale Mihaelei Tălpău, lector universitar, doctor în ştiinţe economice. „Sînt pornită-n mine să caut cu ardoare / În ladă, vechituri de sentimente-n soare / Pun mîna pe-o iubire trecută-n praf de vreme / Ating poza din mine şi timpul iarăşi geme… Sînt în podul casei, / mansardă de dorinţe / Urcă pe scara vieţii uitate ingerinţe / Şi prima literă ce se goneşte-n mine / E «m» de la mirare; de ce s-a dus la tine?“, ca să reluăm doar două strofe de-ale sale, postate pe Facebook într-o dimineaţă de duminică.

„[Scrisul] e aerul pe care-l respir. Nu ştiu în ce măsură chiar am talent (...), dar ştiu că scrisul este viaţa mea. Din păcate, o viaţă dusă doar pe cărările umbroase din pădurile sufletului meu. Pînă într-o zi, cînd minunatul domn Tarhon m-a găsit în Facebook – habar n-am nici acum cum a reuşit, fiindcă stăteam foarte ascunsă! – şi mi-a dat aripi, permiţîndu-mi să particip la acest minunat proiect numit «Rugă fără sfîrşit»! Nu ştiu cîte strofe am scris pentru «Rugă», nu m-a interesat cantitatea, mai mult calitatea versurilor. Deşi la bază am o pregătire profesională legată enorm de mult de cifre...“, povesteşte acum Mihaela Tălpău.

Totuşi, n-a debutat acum, odată cu „Ruga“. Avea 17 ani cînd primele versuri i-au fost publicate la „Poşta Redacţiei“ revistei Tomis, nr. 11 din noiembrie 1984. Ar fi fost la rubrica „Cenaclu“, dacă nu se nimerea atunci Congresul al XIII-lea al PCR.

Boschetarul

Într-o împrejurare oarecum ciudată, lui Romică Răus i s-a întîmplat să-i pese de un copac. În primăvara anului 1995, a avut nevoie la toaletă. În Parcul Tineretului din Bucureşti nu existau WC-uri ecologice, iar Răus era, ca şi în prezent, un boschetar cu nişte cărţi de vînzare. S-a dus într-un colţ ferit şi s-a sprijinit de un copăcel. Cu o mişcare prea bruscă, a smuls puietul din pămînt. I-a fost milă, aşa că l-a replantat lîngă gura de metrou, după un gard; să crească acolo, sub ochii lui. Nu ştie nici azi ce soi e, cert e că s-a ridicat ditamai copacul.

În 17 ani, la Tineretului s-au închegat şi s-au diluat afaceri: chioşcuri de ziare, florării şi covrigării, farmacii şi restaurante. La bruma asta de tranziţie au tras boschetari. Unii au făcut nişte mărunţiş, s-au îmbătat, au făcut prostii şi-au murit, alţii au dispărut pur şi simplu. „I-am pierdut“, după cum precizează Răus. Naţie mai sănătoasă, copacul a supravieţuit. „Inimăroiu (Adrian Inimăroiu, fostul primar al sectorului 4 – n.r.) a vrut să mi-l taie. I-am zis că mă dau înaintea maşinii dacă taie pomul. Fiecare unde stă să mănînce o bucată de pîine trebuie să planteze un pom, aşa-i lăsat.“ Lîngă copacul său, Romică Răus mai bea un vin de masă, o vodcă şi o bere, mai completează o integramă, mai vinde o carte primită de la un bucureştean care-şi goleşte apartamentul scos la vînzare, mai dă o lopată de zăpadă. Se poate afirma că acest pom e primul lucru important din viaţa domnului Răus.

Un om care vede importanţa unui copac compune cu uşurinţă poezii. Romică Răus şi-a scris poezia în 1981, în vreme ce era închis la Însurăţei. Are acum o variantă scrisă la calculator şi scoasă la imprimantă, cu ajutorul fetelor de la farmacia de-alături. O ţine într-o cutie, împreună cu alte lucruri esenţiale din viaţa sa: briceagul, radioul, jocul de şah şi aparatul de ras.

Poezia lui Romică Răus se numeşte „Fetiţa mea Oana“ şi începe aşa: „Ani mulţi trecut-au peste mine / Nici anii n-au mai vrut să stea /Ai casa ta, cum se cuvine / Dar ai rămas «fetiţa mea». / Doi crini plăpînzi azi se ridică / Sub gîrbov pom albit de nea / Eu sînt bunic şi tu mămică / Dar eşti şi azi «fetiţa mea»“. După ce, în strofele următoare, îşi exprimă regretul de a nu-i putea fi alături atîta amar de vreme, poetul încheie cu o viziune: „Iar de-o fi să-mi iau zborul / Spre cerul meu vărgat cu gratii / În suflet mi-oi păstra odorul / «Fetiţa mea» – «fetiţa tatii»“. Recunoaşte că s-a inspirat din mai mulţi autori, dar asta prea puţin contează: să se învîrtă rotiţe sufleteşti, să-ţi vină să scrii o poezie – asta e totul.

Vlad Odobescu este jurnalist.

Foto: Marius Chivu