Trei ani la Leeds

8 aprilie 2015   Tema săptămînii

Mi-am dorit să plec în străinătate pentru facultate încă dintr-a X-a. Cîţiva ani i-am petrecut la o şcoală britanică din Bucureşti unde, surprinzător, sistemul îţi permitea să alegi materiile pe care voiai să le studiezi. Astfel, toţi elevii învăţau puţină matematică „de bază“, dar numai cei pasionaţi alegeau să o studieze mai departe. Cei cu înclinaţii către artă, ca mine, puteau alege să facă muzică, artă plastică şi actorie. Eu voiam să devin actor şi astfel am aplicat la facultăţi din Londra, Bristol şi Edinburgh. La Londra şi Bristol m-au şi chemat la audiţii – trebuia să pregătesc un cîntec, un monolog din Shakespeare (evident) sau un discurs celebru. 

La Londra şi Bristol m-am simţit pentru prima dată privilegiat; pe de altă parte însă, eram total nepregătit şi dezavantajat în faţa celorlalţi, care aveau ani de pregătire în actorie. Tot ce aveam era o mare dorinţă, un vis. Important, nu şi suficient. Nu am fost acceptat. M-am întors acasă şi am aplicat la alte facultăţi. Am intrat la Leeds Metropolitan University la cursul „Art, Event, Performance“. Cursul suna interesant. La interviu mi s-a spus că voi face şi ceva actorie. Pe deasupra, aveam să fiu cu doi dintre cei mai buni prieteni ai mei din şcoală. Am fost fericit. 

Am plecat în septembrie şi mi-am aranjat camera de cămin, pregătit să încep viaţa de student. Din prima zi de cursuri a devenit evident că facultatea nu avea nici o legătură cu actoria; eram dezamăgit şi nervos. În clasa de 35 de studenţi eram trei străini: eu, o româncă (cu care am fost coleg în clasele I-IV) şi o rusoaică. Ne-am unit repede forţele şi am format o bisericuţă est-europeană, oricum nu vorbea nimeni cu noi. De altfel, nici noi nu vorbeam cu ei pentru că i-am etichetat repede ca fiind „inculţi“. Aşa gîndeam în anul I: cine nu ştie ce ştiu eu este clar incult. Să nu ştii, în anul 2011, că Cehoslovacia nu mai există ca atare înseamnă că eşti incult. Doar dădusem Bac-ul la istorie, ce naiba!

Astfel, anul I a fost frustrant din multe puncte de vedere. Eram închis, nu acceptam noul sistem în care intrasem, crezînd că ei erau obligaţi să se adapteze şi să mă accepte ca fiind un român interesant. În plus, plecînd cu prietenii mei buni, mi-am construit un mare refugiu. Cu toţii aveam aceleaşi probleme, eram departe de casă, nu ne găseam locul, nu ne integram nicăieri, nu era soare pe cer, ploua şi bătea vîntul… Îi judecam pe toţi şi eram frustrat. Nu îmi plăcea nimic. 

Primul an a fost oarecum un dezastru şi din punct de vedere al facultăţii. Facultatea asta părea să nu aibă nici un focus. Totul era împrăştiat şi cursurile nu aveau nici o legătură între ele. O singură materie mi-a plăcut pe deplin… probabil pentru că avea un profesor genial. Erau patru profesori în total, toţi tineri: unul extraordinar, una simpatică şi amuzantă, o xenofobă şi un ticălos pe care însă am ajuns, în final, să-l iubim. Singurul curs care avea sens, deşi l-am urît, era cursul de teorie a

-ului, despre începuturile şi pionierii

-ului. 

Tot în primul an oscilam între două extreme: ce ţinea de România era bun, cald, frumos, ce ţinea de Anglia era distant, rece, insuportabil. Îmi era dor de patul meu, de mîncarea şi vremea de acasă, de viaţa bucureşteană. Poate îmi era dor şi de liceu puţin. 

Anul II a fost şi mai „interesant“. Lipseam des de la ore, mă afundam şi mai adînc în ideea că acasă e mai bine şi că abia aştept să se termine acest chin cotidian în care mereu lipseşte soarele de pe cer (sigur, eu mă trezeam la 4 după-masa, cînd soarele apunea, dar nu realizam). A devenit atît de nasol încît, cînd m-am întors acasă în vacanţa de Paşte, am anunţat pe toată lumea că m-am hotărît să mă las de facultate: „Nu îmi place, nu pot să mă integrez, nu pot să fac aia, nu pot să fac ailaltă“. După două săptămîni acasă, în care am povestit tuturor cum eu nu pot acolo, am avut o revelaţie: „nu pot“ era, de fapt, „nu vreau“. Subtil, dar esenţial. 

M-am întors la Leeds şi mi-am schimbat atitudinea. Dintr-odată, totul era altfel: oraşul era frumos, verde, plin de soare (venise primăvara…). Am început să vorbesc cu colegii, să le zîmbesc şi, surprinzător, au vorbit şi ei cu mine! Ba chiar şi cursul a devenit agreabil, cu excepţia orelor de teorie, la care încă dormeam. În cele din urmă am încheiat anul cu bine. 

A urmat ultimul an, cel mai greu, dar şi cel mai frumos din viaţa mea de student. Nu aveam multe ore, accentul s-a pus pe scrierea licenţei şi pe proiectul de final în care trebuia să aplicăm tot ce am învăţat şi să facem un întreg performance singuri. Cu prietena mea, închiriasem o căsuţă minunată. Dacă era frumos afară ieşeam în oraş sau stăteam în grădină. Învăţam şi ne uitam la filme cînd nu eram la facultate. Nu a existat weekend în care să nu fi ieşit în oraş cu colegii, să nu mă fi simţit bine, să nu fi trăit. Englezii nu erau inculţi. 

Am fost fericit că am terminat facultatea, dar şi trist că nu m-am bucurat de ea. 

Ce am învăţat eu, în toate orele cărora nu le vedeam rostul atunci? Am învăţat să ţes un nou mod de a privi lucrurile şi de a gîndi. Am învăţat să mă bucur de lucruri aşa cum sînt ele, să nu fiu frustrat că nu sînt cum îmi doresc. Am învăţat să văd legături între formele artei şi între concepte artistice care par imposibil de alăturat. Totul s-a închegat în mintea şi sufletul meu la sfîrşitul facultăţii, toată experienţa fiind mai degrabă una de viaţă, decît de studiu. 

Andrei Drăgoiu promovează tinerii artişti şi este iniţiatorul unui proiect de cultură ce-şi propune să-i reunească pe aceştia. 

Mai multe