Trecutul care încă mai are gust

Astăzi, venind de la spital către casă, m-am oprit la Mega Image. Știam că am depăşit deadline-ul, în primul rînd din cauza proiectelor nenumărate pentru care lucrez ca un Rottweiler muşcînd dintr-o pulpă amară, căreia nu îi mai dă drumul. Această stare de efort permanent nu îmi oferă de fapt nimic în afara anxietăţii şi depresiei. O mărturisesc aici, pentru că nu o pot spune la televizor sau în prezenţa colegilor mei: e grav că nu mai înţeleg bine de ce fac ceea ce fac. Știu că trebuia să scriu textul acesta pînă de mărţişor şi nu l-am scris. Acum mă uit la conserve de castraveţi muraţi bulgăreşti, la salata de rucola la pungă, la franzelele rumenite şi calde. Muşchiuleţul de porc stă în vitrină, învelit în ţiplă, roz, ca o promisiune de demult, împlinită, a domnului Iliescu. Curcanii mari, îngheţaţi, îşi aruncă picioarele în sus cu o dezinvoltură specifică păsărilor. Florina cred că e supărată rău pe mine, abia am avut timp să schimbăm două vorbe în ultima săptămînă. Am scris însă un manuscris ştiinţific, probabil că va fi publicat curînd. Incredibil, aici sînt la Mega Image, nici măcar la Carrefour, ce să mai vorbim de Piaţa Dorobanţi. Arunc pînă la urmă în coş un pachet pe care scrie „gulaş de vită“ şi o tăviţă de plastic cu prune uscate. Eu aşa sînt: gătesc cum şi scriu, nu după reţete. Pentru astăzi, am inventat masa de seară: vită cu prune uscate – la cuptor. Uite ciuperci Pleurotus, se potrivesc şi ele perfect în metafora asta. Zvîîîr în coş. Gata, promit să nu mai cumpăr nimic. Există sindromul oamenilor stresaţi care intră în supermarket şi cumpără de toţi banii. Există multe sindroame, de fapt, pe care le-am întîlnit atît în cărţi, cît şi la pacienţii mei. Incredibil de multe. Oamenii sînt infiniţi nu numai în comportamentul normal, ci şi în cel patologic. Dar ce spun eu… Textul acesta ar trebui să fie despre mîncare. Mă uit în stînga: mango, ananas, carambola. Frişcă artificială. Zahăr vanilat, Vegeta, orez Basmati. Blaturi din acelea cu gust obişnuit, nu special. Şi eu, foarte deprimat. Dau cardul, tastez codul pin. A nu ştiu cîta oară în ultima lună. Pentru mîncare, doar mîncare, pînă la urmă.

Conu’ Nicu era un personaj. De fapt, asta era şi profesia lui, să fie personaj. Era actor la Teatrul „Ion Creangă“ din Bucureşti. Înainte să îl cunosc bine, îl văzusem în anii de şcoală generală, cînd ne duceau, ordonat, la piese de teatru, la matinee, duminica, în Nota zero la purtare. Cred că juca bine, pe mine m-a amuzat, avea deja burtă. Asta cînd nu ne plimbau cu autocarul pînă la Călugăreni, să ne povestească despre Mihai Viteazul, şi mai departe, pînă la Giurgiu, să vedem Dunărea cea mare. Mai tîrziu, în anii de liceu, aveam să îl ascult fascinat în seri nenumărate, graţie prieteniei mele cu Gabriel. Cînd se apuca să povestească, era colosal. Nimeni altcineva nu vorbea minute în şir, toţi invitaţii erau acaparaţi de meşteşugul lui, augmentat de rugămintea regulată: Gabriele, te rog io, mai adu o cană de-aia mare cu şpriţ. Acuma, dacă tot veni vorba, şpriţul acela avea un proces de producţie complicat. Se pleca de la florile de salcîm, cumpărate în pungi de hîrtie capsate cu capse rotunde, ca acelea de la blugi, de la Plafar. Zeci de pungi, nu una, două. Conu’ Nicu personal deşerta conţinutul, uneori uşor mucegăit, în borcanele mari de murături, de 20 de litri, peste care adăuga stafide şi apă, lăsîndu-le la fermentat. Evident că rezulta, după cîteva zile, un borhot dezgustător, care, dacă aveai curiozitatea să dezveleşti borcanele, umplea întreaga casă cu o duhoare respingătoare. În fine, cu timpul, se decanta chestiunea, rezultînd în final o licoare vag alcoolică, cu un oarecare gust de vin. La care Gabriel adăuga, la cerere, sifon, ca să se facă şpriţ. Sifon din acela făcut din capsule de metal – cumpărai o cutie din care doar jumate erau bune şi aveau gaz. Cert este însă că musiu Conu’ Nicu ţinea mult la borcanele lui, pentru că la o petrecere în clasa a douăsprezecea, cînd el era plecat, noi şi gaşca am băut un întreg borcan de 20 de litri şi dimineaţă, constatînd prăpădul, l-am spart, că altă justificare nu aveam. Ca focul s-a făcut cînd s-a întors, duminică seara. Ce să zic, „Mais où sont les neiges d’antan?“ Conu’ Nicu făcea şi ţuică, nu numai vin. Cumpăra din piaţă fructe stricate (la vremea aceea nu se mai găseau, de fapt, decît fructe stricate), le punea la fiert în aşa-numita „oală minune“ – toţi părinţii aveau asemenea oale în vremea aceea –, care oală avea un fluierici pe lateral. Înfigea cu vigoare şi pricepere două-trei beţe de chibrit în fluierici, după ce dădea o gaură rotundă în capacul oalei, pe unde vîra un ştuţ de alamă, cuplat la un furtun uşor fisurat, care trecea printr-un lighean cu apă rece, ajungînd să îşi verse conţinutul dorit într-o sticlă de lapte. Și, ce să zic, mie la vremea respectivă Conu’ Nicu mi se părea un tip înstărit. Dar cele mai tari istorii ale lui mi s-au părut cele cu organizarea brigăzii artistice de la Slobozia. În timpurile de care zic era nevoie ca muncitorii să se manifeste şi „cultural“, proletcultist, în spiritul conducerii de partid şi de stat. Ei nu se pricepeau, de unde, de alt­fel, să se priceapă, să facă spectacole, să scrie scenarii, să se mişte pe scenă cu vioiciunea necesară, să regleze tonul vocii în declamări sau în cînticele? Lui Conu’ Nicu al nostru îi revenise astfel onorabila misiune să instruiască muncitoarele de la abatorul din urbea de provincie. Să le fi văzut pe fete cum cîntau „Păi, e bine? Nu e bine!“ sau „Nu mai rebutăm, că pute!“ Ca recompensă pentru acest ajutor esenţial acordat abatorului, Conu’ Nicu primea buric de caşcaval şi măruntaie de vacă, pe care le ascundea cu grijă în portbagaj şi pleca noaptea, la sfatul secretarului de judeţ, Glodu Gogeanu, pe drumuri lăturalnice, ca să nu fie identificat cu marfa ilegală de către miliţie. Vă veţi întreba: bun, buricul de caşcaval e gustos, dar ce făcea cu măruntaiele de vacă? Păi, cum aşa? Făcea rost şi de picioare de vacă, de la nişte amici din Constanţa, oraşul lui natal, mai precis din Coiciu, şi în acest fel era capabil să pregătească celebra ciorbă de ciocănele, mîncare măcelărească dobrogeană. Din păcate, asta se întîmpla numai o dată pe an şi nu a durat foarte mult acea perioadă, întrucît brigada artistică de la abatorul din Slobozia a avut un succes limitat la festivalul Cîntarea României – secţiunea pentru abatoare.

Nu pot să uit însă, cînd a murit tata, în ’86. Eu aveam 15 ani, mama – 39. Era raţie la ulei şi la zahăr, 1 kg dintr-unul şi 1,5 din celălalt, nu mai ştiu care era care. Am văzut eu că a murit tata, şi mama tot pentru trei persoane aducea. Aşa o lună, două, după care am întrebat-o: Mami, dar dacă a murit tata, cum de primim în continuare tot atîta ulei şi zahăr? O ţin minte bine, figura ei s-a întunecat şi s-a îngrijorat brusc, şi mi-a mărturisit: „Mamă, nu l-am declarat pe Ovidiu mort la alimentară. Dar nu cumva să mai spui asta altcuiva, nici colegilor tăi, nimănui“. Trebuiau declaraţi morţii şi la alimentară! Doamne, unde eram, acum nici mie nu îmi mai vine să cred. Dacă tot a venit vorba de locul acela, în folclor era numit „falimentară“. În ultimii ani de comunism erau numai alimente prefabricate, era propagandă pentru alimentaţie raţională. Un fel de şniţele în pastă coclită, de exemplu, numai zgîrciuri. Sau prune în marmeladă la bloc. Piureuri de te miri ce la caserole. Mama avea o prietenă, care a emigrat pînă la urmă în Suedia, care pe vremea aceea lucra la Fabrica de lapte din Militari şi ieşea cu de toate pe sub palton: smîntînă, brînză, caşcaval. Avea altă prietenă la o fabrică de carne, de unde aducea muşchi de porc pe care îl drămuiam dramatic. Făcea rost şi de patru sticle mici de Pepsi pe lună, pe care mă certa că le beam pe toate în ziua în care le aducea, dar trebuie să mărturisesc acum că nu am putut altfel. Bunicul, săracul, era, cum s-a zis în vremea aceea, „şoimul pieţelor“. Se trezea de dimineaţă şi pleca la piaţă, îşi lăsa rînd la toate cozile pe care le găsea – nu se ştia niciodată dacă şi ce vor aduce. Celebrele sticle de lapte, cu capac albastru, nu mai erau cu lapte dulce bun, ci acrit. Se stricau în camioanele de transport. Prindea cîteodată pîine caldă, dar nu ne lăsa să o mîncăm, trebuia să mîncăm întîi pîinea rece de cu o zi înainte, abia ziua următoare aveam dreptul la pîinea aceea, care din caldă, devenea deja şi ea veche. Iaurtul, şi el cu capac albastru, începuse în ultimii ani să aibă ceva nisipos în conţinut şi o zeamă gălbuie deasupra. Îl mîncam oricum, cu pîinea veche, de obicei la cină. Am aflat mult mai tîrziu că se plănuise ca la Timpuri Noi să se construiască o hală uriaşă, cu misiunea de a produce semipreparate, acolo trebuia să fie şi un enorm restaurant pentru oamenii muncii, ca să mănînce. Tot prietenul meu, Gabriel, mi-a spus. El a ajuns între timp arhitect şi a schimbat destinaţia acestei hale, în trei universităţi particulare: „Titu Maiorescu“, „Dimitrie Cantemir“ şi „Spiru Haret“. Nu ştiu dacă acolo se învaţă acum semipreparate, dar măcar nu se mai mănîncă.

Era să uit de celebrele bomboane Cip. Noi jumătate le mîncam, jumătate le trăgeam cu puşca cu aer comprimat, că erau fix pe dimensiunea alicelor, şi foarte tari. Alice, evident, nu aveam. Sau de guma de mestecat (de fapt, de nemestecat) învelită în hîrtie, imitînd ţigările. Sau de vafele strivite la care care făceam coadă la cofetăria Lămîiţa, cofrajul devenise de nemuşcat. Of, şi creveţii vietnamezi, care se umflau în ulei! Îmi plăceau la nebunie, mi-i pregăteam singur şi îi haleam compulsiv la 17-18 ani, cînd eram îndrăgostit de Candice, cea cu un Schnauzer uriaş superb. Cu ea mă întîlneam la olimpiadele de limba română – faza pe capitală. Am regăsit-o, de curînd, pe Facebook. Nechezolul, băut de ai mei, amestecul acela de năut cu ovăz, în loc de cafea. Conservele la borcan de fasole şi cîrnaţi, în care întotdeauna găseam cioburi. Sau conservele de pate de ficat care erau verzi, coclite, cînd le deschideai. Ciocolata Pitic şi guma de mestecat Gumela. Bomboanele cubaneze. Și cîte şi mai cîte, dar cu toate astea ne distram extraordinar, noi, puştii. Acum, dacă mă ambiţionez, pot cumpăra, cred, jumătate din Mega Image-ul ăsta, şi nu am cum să mai simt vîntul, cum îl simţeam atunci, în serile de vară, jucîndu-se provocator pe faţa mea. 

Bogdan O. Popescu este medic neurolog şi scriitor.