Trecerile esențiale

Atunci cînd ne gîndim la creștinism, o serie de idei și imagini se succed în înțelegerea noastră: Crezul, crucea, Iisus Hristos care predică mulțimilor și este iubit de copii, Biblia, apostolii predicînd cu succes fenomenal, însă lipsiți de mijloacele întreprinderii retorice, o biserică, poate, sunetul unui clopot, apoi diferite clișee critice amalgamate cultural, istoric și geografic, cum ar fi o glugă de costum monahal, Cruciadele, Inchiziția, colonialismul, Galileo Galilei și conflictul știință-religie, amestecul cu puterea seculară, poziția față de avort, feminism și minoritățile sexuale, și altele. Prea puțin luăm în considerare – deși sîntem atît de curioși să înțelegem mecanismul devoțional ce stă la baza credinței – întreaga fenomenologie a actului sacru în care se angajează omul religios sau spiritual: ritul și ritualul, voturile sau asumările totale, anxietatea sacră, regula rugăciunii, canonul spiritual, relația cu cuvintele Scripturii și metoda asimilării Cuvîntului ca prezență a creatorului în creație, tipologia maestru-discipol ca relație de parenting, tăcerea sau dimensiunea tacită văzută ca instrument al cunoașterii tainei (aporiei spirituale). Toate acestea și, desigur, multe altele alcătuiesc credința.

Această credință stă însă sub semnul trecerii peste ordin, al schimbării fundamentale și al transformării voluntare a conștiinței. În credință nu stai, ci te miști, progresezi, devii mai bun, îți asumi riscuri și faci față provocărilor, întocmai ca în orice altă întreprindere umană. Lumea spirituală presupune depășirea limitelor proprii și este opusul a tot ceea ce poate însemna stagnare, frică și încremenire. Condiția celui care crede este șubredă, el neputîndu-se instala niciodată confortabil în actul credinței, oricît de aforistice, apodictice și aulice îi pot părea lui și celorlalți regulile credinței, legile lui Dumnezeu sau dogmele. Îndemnul „Fiți trecători!“, prezent în Evanghelia lui Toma (cca. 150 d.Hr.), sau frazele: „Creștinii locuiesc în lume, dar nu sînt din lume“ ori „Creștinii locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străini; [...] orice țară străină le e patrie și orice patrie le e țară străină“ din Epistola către Diognet (cca. 200 d.Hr.), și chiar definiția creștinului dată de Ioan Hrisostom, ca fiind cel care trăiește cu un picior în cer și altul pe pămînt, nu arată doar caracterul gingaș și străveziu al condiției sale, ci trimite către paradoxul ipostazelor simultane și al dualităților ființiale. Omul este suflet și trup; Iisus Hristos este om și Dumnezeu, iar unirea dintre firile sale, cea dumnezeiască și cea omenească – neîmpărțită, nedespărțită, neamestecată și neschimbată; Maria este maică și fecioară, iar creștinul, după o expresie a Părintelui Rafail Noica, „un sfînt în facere“. Subiectul stă pe muchia dintre realități nu atît ca suprapunere a contrariilor, ci ca trecere dincolo sau parcurgere a intervalului (A. Pleșu). Undeva, în Psalmi, se spune că cei aleși ai lui Dumnezeu „vor merge din putere în putere îna-intea  lui Dumnezeu din Sion“ (Psalm 83:8). Distincțiile se păstrează, ierarhiile capătă sens, condiționările eliberează. A fi înseamnă a trece, după simbolul trecerii poporului ales prin Marea Roșie nu doar către o altă libertate, ci către un alt fel de a fi.

De la trecerea eliberatoare a poporului Israel prin Marea Roșie la simbolul eliberării creștinului de păcat și al intrării lui în Biserică sau Împărăția Cerurilor, sensul trecerii a trecut el însuși prin Paștile creștin, respectiv învierea lui Iisus Hristos. Această Înviere a devenit sine-qua-non-ul credinței, așa după cum formulează sfîntul Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră.“ (1 Corinteni 15:14). Prin aceasta și trecerea reprezentată de Înviere este fundamentală și capătă rezonanțe ființiale, cosmice și totale, după cum se cîntă în noaptea de Paști la Canonul Învierii, o serie de nouă ode alcătuită de Ioan Damaschinul (676-749): „Ziua Învierii, popoare să ne luminăm, Paștile Domnului, Paștile! Căci din moarte la viață și de pe pămînt la cer Hristos ne-a trecut pe noi, cei ce-I cîntăm cîntare de biruință: Hristos a înviat din morți!“. Transferul dintre cele două Paști, cel iudaic și cel creștin, continuă, pentru scriitori precum Grigorie din Nazianz (secolul al IV-lea), cu jertfa mielului pascal ca prefigurare a răstignirii lui Hristos și cu numirea lui Hristos însuși ca Paște: el este Paștile curățitor, sfințit, tainic, el este Trecerea.

Pe baza acestui model pascal, al trecerii salvatoare de la moarte la viață, s-a dezvoltat și înțelegerea celorlalte treceri esențiale în creștinism: Botezul, metanoia și vămile văzduhului. Botezul reprezintă atît momentul formal al convertirii, cît și trecerea inițiatică a hotarului reprezentat de apă (Marea Roșie) dintre tărîmul răului (Egipt) și Biserica-Împărăție-a-Cerurilor (Canaan). Cel botezat se strămută într-o stare văzută ea însăși ca o trecere permanentă, pentru că botezul este o stare continuă, o convertire și reconvertire a persoanei umane desfășurată pe întreg parcursul vieții. Se presupune că creștinul, odată ce a îmbrăcat haina luminoasă a harului Duhului Sfînt, este vrednic și de celelalte inițieri liturgico-ritualice, respectiv Mirungerea (nerepetabilă) și împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar ce se întîmplă atunci cînd el păcătuiește? Ce se pierde prin căderea în greșeală sau în patimă? Însăși condiția de botezat, nu – au răspuns dintotdeauna Părinții Bisericii, dar aceasta numai prin mila pe care Dumnezeu o arată omului neretrăgîndu‑Și promisiunea înfierii acestuia prin apa Botezului. Într-un anumit sens, Botezul trebuie să fie o trecere continuă pe cărarea Împărăției, în sensul atît de cunoscut al lui: „a fi pe cale“, chiar dacă actul Botezului își găsește împlinirea în comuniunea celui botezat cu restul Bisericii și cu Dumnezeu. Din Botez nu se poate retrage, suspenda sau delega altuia calitatea dobîndită. A fi botezat înseamnă a fi viu, renăscut și participant la o realitate ce aproape că nu există fără tine.

Metanoia (termenul e un grecism), în sensul cel mai simplu, înseamnă schimbarea minții în urma primirii credinței, o schimbare radicală a modului de viață și care implică pocăința, lepădarea de sine și aflarea păcii interioare. Ea este o urmare a ascezei, a unui întreg proces de frămîntare a trupului și a sufletului cu diferite practici de rugăciune, post, privare de somn sau bunuri materiale. Metanoia poate fi înțeleasă și ca o convertire, desigur, dar este mai mult decît aderarea rațională la o idee sau doctrină. Ea presupune o angajare totală, o schimbare a subiectului prin ruptura de trecut, o renunțare la un fel de a fi și o trecere ostenitoare, deopotrivă a trupului și a sufletului, prin rigorile ascezei. Metamorfozarea omului vechi în cel nou s-a făcut „după chipul lui Hristos“, trecînd de la neasemănare la asemănarea menționată în primele versete ale Facerii. O nouă trecere. Reușitele acestei treceri metanoice sînt cadrele iconice ale sfinților. Ei au făcut toate trecerile esențiale și s‑au îmbunătățit într-atît de mult încît ne arată imaginea finală, apoteotică, a umanității îndumnezeite.

Vămile văzduhului reprezintă poate expresia teologică cea mai poetică a ideii de trecere întrucît implică sufletul ce tocmai și-a părăsit trupul și se află în mersul său ascensiv către viața de dincolo. Nici moartea însăși, ca încetare a funcțiilor biologice, nu este încă pentru om trecerea finală. Mai urmează ceva, încă o călătorie, încă un test, încă o devenire a părții acesteia de lume și începutul judecății dinspre partea vieții viitoare. Referințele acestei concepții sînt destul de timpurii în istoria creștinismului, primele hagiografii descriind și cetele îngerilor care primesc sau însoțesc sufletul în înălțarea lui. Diferența dintre probele din timpul vieții și cele din intervalul de la trupul mort la Dumnezeu constă în greutatea verdictului și imposibilitatea sufletului de a-l mai schimba în vreun fel. Voința nu mai poate juca nici un rol, gîndul și părerea nu mai au nici un efect, regretul – nici o urmare. Abia acolo, în trecerea dintre vămile văzduhului, se înțelege mai bine noblețea acordării de către Creator a liberului-arbitru, al cărui tărîm este viața și lumea de aici. Trecerea presupusă de vămi este o trecere pasivă, opusă ca înțeles și stare celor din viață, un mers inert în sensul indicat de vectorul trecerilor anterioare. O trecere ce-și așteaptă odihna.

Daniil Iacșa este doctor în teologie cu o teză despre Cele trei Adunări Ecumenice Europene. O perspectivă ortodoxă (2014), preot și realizator de emisiuni religioase.