Tradiţionalele noastre tradiţii

22 decembrie 2006   Tema săptămînii

Cu cît se apropie mai mult sfîrşitul de an, cu atît angoasa unei pierderi iminente şi iremediabile a "tradiţiilor" devine mai puternică. Şi cu cît sîntem mai aproape de momentul în care vom fi înghiţiţi de Europa, cu atît această pierdere pare mai iminentă şi mai iremediabilă. Este firesc astfel ca anul acesta corul bocitoarelor să fi atins apogeul. Valul său a luat pe sus pe mai toată lumea, inclusiv persoane aşezate, care nu se lamentaseră pînă acum de acest flagel al rămasului fără tradiţii. Pe de altă parte şi direct proporţional cu această pierdere, fiecare dintre noi vede că sînt tot mai multe tîrguri tradiţionale, colinde trandiţionale, mîncăruri tradiţionale şi alte cadouri tradiţionale. Nimeni nu pare să fie intrigat de această - cel puţin aparentă - contradicţie. Ei da, dar asta e altceva! - îţi va explica imediat fiecare dintre noi. Dacă vei insista şi vei întreba de ce, procesul explicativ poate continua, eventual, pînă la această culme a subtilităţii: Păi, nu mai e la fel... Într-un fel, lucrurile chiar aşa stau, doar că de multă vreme: Alecsandri, deja, se grăbea să culeagă poeziile poporului, de teamă să nu le vadă dispărînd în decursul vieţii sale. De fapt, teama dispariţiei tradiţiilor este o temă consubstanţială modernităţii. Paricidă, aceasta s-a instituit, după cum se ştie, prin înlăturarea Tradiţiei, oricare ar fi fost aceasta: Dumnezeu a murit, ne-a anunţat, în acest sens, Nietzsche. Din acest moment, tristeţea reiterată periodic a pierderii tradiţiilor a devenit expresia unei culpabilităţi pioase. Cultul tradiţiilor, patrimonializarea acestora şi instituţionalizarea unor mari preoţi ai acestui patrimoniu au devenit apoi tot atîtea rituri reparatorii ale acestei culpe originare: iubim tradiţiile cu atît mai mult cu cît avem într-o mai mare măsură conştiinţa faptului că i-am ucis pe creatorii acestora. Ne pare rău de ele, le ducem dorul şi facem totul ca să le aducem înapoi, cu atît mai mult cu cît am contribuit mai înverşunat la dispariţia lor. Păi, atunci, tradiţiile pe care le mai păstrăm, de bine, de rău, cele pe care le-am patrimonializat deja, toate acestea de unde provin, dacă autorii lor au murit deja odată cu modernitatea? Ele sînt, de fapt, exact opera acestei modernităţi triumfătoare, invenţia ei compensatorie. Aici este punctul unde se complică însă lucrurile şi apar confuziile... Ceea ce considerăm noi, de regulă, "societăţi tradiţionale", ar trebui să fie numite societăţi cutumiare. În acele societăţi premoderne, comportamentele oamenilor sînt, aproape toate, obiceiuri, membrii lor nu încetează să facă cele rînduite, respectînd astfel cu stricteţe o rînduială existentă dinaintea şi în afara Omului. Exact această ordine sacră şi constrîngătoare este ceea ce a produs revolta modernităţii, obiceiul fiind înlocuit de acum încolo cu libertatea: în faţa ascensiunii libertăţii individuale, caracterul cutumiar al societăţilor dispare, iar obiceiurile tuturor lasă locul opţiunilor fiecăruia. De unde apar atunci "tradiţiile"? Acestea sînt, de fapt, amintiri ale obiceiurilor de altădată, rememorări sau restituiri ale unor fapte sau obiecte aparţinînd acestei lumi ce dispare, pe măsură ce se instalează modernitatea. Ele sînt icoane ale trecutului, mai importante uneori pentru că păstrează vie ideea de Trecut decît pentru că imortalizează un anumit trecut. Să luăm, de pildă, exemplul colindelor. Acestea ţin de "obicei", sînt o practică rituală nelipsită în societatea ţărănească română. Într-un sat premodern, absenţa colindelor la momentul şi locul hărăzite ar fi de neconceput, ele ţin de însăşi rînduiala lumii săteşti: a le uita, a le lăsa să dispară ar însemna să rişti ca lumea însăşi să dispară. Însă, într-un sat modern, actual, colindele pot foarte bine să lipsească, deoarece ele nu mai ţin de ordinea acestei lumi. După cum pot fi cîntate de unii sau de alţii, într-un fel sau altul şi într-o perioadă mai mult sau mai puţin circumscrisă sărbătorilor de sfîrşit de an, pentru plăcerea unora sau altora. Mai mult, ele pot fi ascultate, pur şi simplu, de pe o casetă sau CD, cînd, unde şi cît vrei. Din obicei, au devenit tradiţie; dintr-o practică generală, au devenit una selectivă, o opţiune, o preferinţă; din obligaţie a tuturor au devenit plăcere a unora; din mod de viaţă, au devenit, eventual, stil de viaţă. Ca atare, ele pot să dispară, de tot sau pentru o vreme, după cum pot reapare mai frumoase şi mai bogate ca oricînd. Iar iubitorii le pot cumpăra oricînd doresc, dintr-un magazin specializat sau dintr-o pensiune agroturistică, la timp de Crăciun: asta se cheamă marketingul tradiţiilor. E trist, e jalnic, e o "făcătură"? De ce? Jalnică e doar ipocrizia care pretinde "autenticul", care cere să fie minţită frumos, care nu cumpără decît ceva "cu adevărat tradiţional". Un "meşter popular" reputat pentru scoarţele sale olteneşti povestea unor colegi că a preluat nişte modele geometrice de pe un poncho peruan, că se potriveau foarte bine. Făcătură? Da, evident, dar s-a vîndut cu emoţii autentice la fel de evidente. Şi totuşi, rămîne ceva ireductibil, autenticul real al acestei produceri de tradiţii inautentice: sentimentul profund al creatorului care se simte ca şi cum ar fi creator de tradiţii, sentiment ce nu poate fi egalat decît de bucuria unui public care se simte ca şi cum ar fi beneficiarul acestora. Restul e comerţ...

Mai multe