Tradiţiile bat pamfletul
Acuma, ce e drept, nu e frumos să te lauzi. Şi, în general, e ştiut că dacă te bucuri prea mult,
Uneori, sîntem învăţaţi de mici să ne purtăm firesc, pentru ca imediat după aceea, să auzim
Îmi amintesc că la şcoală, înainte de teze, nici unul dintre premianţi nu avusese timp să înveţe, cu toţii pretindeau că nu ştiu mai nimic, pentru ca apoi să primească 10 cu felicitări. Pe atunci credeam că fiţele astea aveau ca scop să te determine să crezi în genialitatea lor genuină şi supranaturală. Acum mă gîndesc că învăţaseră de acasă cum e cu invidia colegilor, aşa încît îşi boceau capra personală, înainte să le-o omoare vecinul. Din gînd în gînd, realizez că bagajul de comportamente cu care sîntem înzestraţi de acasă e şi el moştenit de la bătrînii din neam, din vremurile în care mai toţi erau ţărani.
Cum era la ţară? Era mare bucurie cînd se năştea un prunc,
Pruncul plîngea, bărbatul acasă nu era şi atunci femeia se destăinuia în cîntecul de leagăn.
Şi pruncul adormea şi visa frumos… Mai trecea un timp, cel mic creştea şi mergea cu vitele la păscut. Acolo se întîlnea cu alţi copii, care mai povesteau
Fetele rămîneau acasă să mai ajute prin gospodărie şi se gîndeau şi mai cîntau…
Tatăl pleca uneori de acasă, cu treburi, sau pentru totdeauna.
Dacă e să te iei după cîntec, copilăria nu era uşoară.
De ce un pom? Pentru că
Toate trec şi copilăria odată cu ele. Pentru tineri, vine şi vremea nunţii. Şi nu oricum, ci cu un întreg ritual, să ţină minte tot satul. Mai întîi, urările:
Apoi, toată lumea ştie, iertăciunile. Bucuroasă sau nu, mireasa trebuie să plîngă ca să aibă o căsătorie îmbelşugată şi cu noroc:
Ce-i drept, la nuntă tot satul mănîncă, bea, joacă şi se bucură. A doua zi, mirii pleacă la casa nouă. Nu, la noi nu e obiceiul cu aruncatul buchetului de nuntă, dar se adună toată lumea să petreacă tînăra familie.
Fără vălul de mireasă, îmbrobodită cu legătura de femeie măritată, cu părul acoperit de la răsăritul soarelui pînă la căderea nopţii, ar fi bine ca tînăra femeie să nu fie prea arătătoare, căci
Cu norocul, cum o dai, ţăranul tot prost stătea. Veneau răzmeriţe, veneau războaie, tinerii erau chemaţi la arme. Rămîneau nevestele să cînte pruncului ca să-l adoarmă –
. Dacă nu e război, e cîrciumă.
Dar nu numai acasă e necaz şi plînset. Şi la birt e la fel, la fiecare masă şade cîte un om neînţeles şi
Plînge şi el, bietul om, de sărăcie,
După o viaţă întreagă de cîntat, cînd nici nu mai credeai că apuci, venea şi bătrîneţea. La vîrsta asta, în sfîrşit, pare că omul plînge mai puţin şi, în schimb, se gîndeşte la oarece soluţii.
Moartea? Soseşte şi ea, dar, de data asta, bocitul devine un serviciu externalizat. În majoritatea satelor trăiesc bocitoare profesionale, bătrîne iertate, care ştiu să plîngă ritual. Familia mortului se ocupă în principal cu pregătirile pentru înmormîntare şi praznic, gătesc, întind mese, pregătesc sicriul, crucea şi pomenile. Sînt atît de ocupaţi, încît nici n-ar avea cînd să plîngă. La priveghi, se mai şi glumeşte, se mai rîde, că nu e bine să plece mortul cu părere de rău după lumea albă. Pe cruce – la Săpînţa, ce-i drept – sînt povestite pe scurt vieţile celor duşi. Şi nu se mai plînge. În grafia originală –
Aşadar, în condiţiile în care fiecare cultură se exprimă într-o tonalitate proprie, cred că românii îşi cîntă viaţa în cheie minoră, în care bucuriile se cer bemolate de plînset. Şi mai cred că lamentaţia este o pură aparenţă, de fapt comportamentul acesta este o bună strategie de îndepărtare a răului, învăţată de la strămoşi. Pe care se pare că o folosim în continuare…
P.S. Că veni vorba, în 2009, doina românească (şi nu hora) a fost inclusă pe lista UNESCO a patrimoniului imaterial universal.
Ioana Popescu este etnolog.