Totul sau nimic

19 septembrie 2012   Tema săptămînii

Dacă m-ar întreba cineva ce ar trebui schimbat la Constituţia României, aş ezita, ca orice intelectual care se respectă (şi prin urmare nu poate răspunde clar la nici o întrebare), între două variante extreme: “nimic” sau “totul”. Nu sînt o adeptă a unor mici schimbări pe ici, pe colo (şi anume în punctele esenţiale), deoarece, de cele mai multe ori, acest tip de revizuire este circumstanţială şi oferă soluţii temporare la anumite probleme ivite pe parcursul funcţionării instituţiilor democratice. Cu alte cuvinte, o revizuire limitată nu ar face decît să peticească şi să pună vremelnice proptele unui sistem ale cărui lacune au fost mai mult decît evidente de-a lungul celor 21 de ani de existenţă a Constituţiei actuale.

De ce sînt, totuşi, adepta uneia dintre cele două soluţii radicale propuse mai sus? Argumentul principal pentru a lăsa lucrurile aşa cum sînt este legat de problema stabilităţii legislative în România. Cu cît legile se modifică mai des, cu atît greutatea lor simbolică este mai mică, iar confuzia generată de aceste modificări duce la înstrăinarea cetăţeanului faţă de ideea însăşi de legalitate. Mai mult decît atît, momentul politic deosebit de tensionat în care ne aflăm nu promite degajarea unui consens constituţional atît de necesar pentru acceptarea noilor prevederi constituţionale şi pentru o redemarare pe baze mai stabile a faptului de a fi împreună într-o societate – am vrea noi! – democratică.

Există însă şi argumente în favoarea unei Constituţii cu totul noi. În primul rînd, ar trebui să ne întrebăm de ce ar fi necesară o schimbare a Constituţiei, aşa încît să fim siguri de la bun început că nu ne-am apucat degeaba. Răspunsul cel mai evident nu este dat neapărat de referendumul din 22 noiembrie 2009, prin care cetăţenii şi-au exprimat preferinţa pentru un Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari, ci de blocajele intervenite în funcţionarea instituţiilor statului din arhitectura constituţională existentă. Dacă ne gîndim că scopul unei Constituţii este organizarea puterilor în stat, prin atribuirea de competenţe specifice fiecărei instituţii, atunci vom fi obligaţi să recunoaştem că Legea noastră Fundamentală, în forma ei actuală, permite – ba chiar impune! – interpretări care să clarifice intenţia originară a legislatorului. Acesta este şi motivul pentru care rolul Curţii Constituţionale a devenit din ce în ce mai important, nu numai din punct de vedere juridic, ci, mai ales, din punct de vedere politic. Or, modalitatea de numire a judecătorilor Curţii creează un cerc vicios din care logica juridică nu se poate smulge pentru a prevala în faţa unei logici politice.

Dar cel mai important argument, din punctul nostru de vedere, este tocmai nevoia unei refondări radicale a unui minim de consens în societate. Lipsa acestui consens, pe care am amintit-o mai sus în contextul argumentelor împotriva modificării Constituţiei, s-ar putea dovedi a contrario tocmai motivul cel mai stringent pentru o încercare de a salva ce mai poate fi salvat din pacea socială pe care am dori-o instaurată în România. Consensul constituţional este esenţial pentru existenţa oricărei entităţi statale democratice şi el îndeplineşte nu doar un rol funcţional, acela de a stabili modul de organizare generală a puterii şi arhitectura instituţională cu repartizarea competenţelor între diferitele organe ale statului. El are mai ales o funcţie simbolică, aceea de a contura o identitate unui corp politic care recunoaşte în Legea Fundamentală baza contractului social ce îi leagă pe cetăţenii săi. Negocierea între forţele politice şi sociale active în ţara noastră ar putea, eventual, duce la o soluţie de echilibru care să constituie un nou moment fondator pentru coeziunea corpului politic.

Aşadar, la întrebarea „De ce ar fi nevoie de o Constituţie cu totul nouă?“, răspunsurile ţin atît de un registru tehnico-juridic, de necesitatea remedierii blocajelor şi a ambiguităţilor generate de actualul text constituţional, cît şi de un registru simbolic – refondarea consensului social asupra valorilor fundamentale, creatoare de identitate statală.

Ce ar trebui să fie altfel într-un nou text fondator? Credem că este foarte necesară o separaţie mai clară a funcţiilor executive, legislative şi de reprezentare. Ne referim aici atît la nevoia de limitare a legiferării de către Guvern prin Ordonanţe de Urgenţă, o practică nedemocratică, din păcate mult prea răspîndită în politica românească, cît şi la precizarea competenţelor Guvernului şi ale preşedintelui. O astfel de separaţie ar clarifica problema tipului de regim – parlamentar sau prezidenţial. Aceasta este, în opinia noastră, una dintre cele mai importante opţiuni pe care cetăţenii României trebuie să le facă, deoarece situaţia actuală creează premisele unui exerciţiu personalizat al puterii în stat. Din cauza ambiguităţii textului constituţional, practica instituţională de după 1991 a consacrat importanţa personalităţii decidenţilor şi a relaţiilor informale dintre ocupanţii funcţiilor relevante în stat. Gradul de exercitare a funcţiei executive de către preşedinte a depins în prea mare măsură, pur şi simplu, de bunul plac al acestuia. Astfel, un preşedinte hotărît ca Traian Băsescu a putut transforma un regim parlamentar cu accente semi-prezidenţialiste – cum fusese regimul politic românesc pînă în 2004 – într-un regim în care exercitarea unor funcţii executive de către instituţia prezidenţială este practică curentă. Acest lucru a fost posibil datorită construirii unui aparat birocratic subordonat instituţiei prezidenţiale, de care nu au dispus predecesorii actualului preşedinte. Mă refer aici la lucrul cu comisiile tematice, dar şi la multiplicarea departamentelor din subordinea preşedintelui. Acest lucru este foarte vizibil comparînd organigrama administraţiei prezidenţiale din 2012 cu cea din 2000, de exemplu. Este puţin probabil ca succesorii lui Traian Băsescu să renunţe de bunăvoie la prerogativele acumulate cu atîta trudă pe parcursul ultimilor opt ani, ceea ce va duce, în scurt timp, la o prezidenţializare de facto a regimului politic românesc. Or, dacă facem un survol comparativ al Constituţiilor altor state, vom găsi regimuri parlamentare în majoritatea statelor europene democratice, în timp ce Constituţiile ce stabilesc regimuri prezidenţiale sînt mai degrabă specifice unor regimuri autoritare, caracterizate de personalizarea puterii (şi deci de instituţii slabe) şi de relaţii de tip clan între membrii corpului politic. Poate că, în realitate, România nu este nici ea foarte departe de acest model, deşi discursul necondiţionat pro-occidental al elitelor sale ar părea să contrazică această ipoteză de lucru. Prăpastia dintre retorică şi realitate pare însă, din păcate, de netrecut.

Ruxandra Ivan este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Libere din Bruxelles şi lector la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A publicat, printre altele, La politique étrangère roumaine, apărută la Editura Universităţii din Bruxelles, 2009.

Foto: L. Muntean

Mai multe