"Totul este artă. Totul este politică" - Ai WEIWEI

Nu este, în mod evident, singurul disident al Chinei (lista disidenţilor chinezi de pe Wikipedia numără cîteva zeci), dar Ai Weiwei este cu siguranţă cel mai vizibil. Artist contemporan, implicat în sculptură, instalaţie, fotografie, cinematografie, arhitectură, critică socială, politică şi culturală, Ai Weiwei a primit în ultimii anii distincţii importante în lumea artistică, devenind unul dintre cei mai doriţi artişti de galeriile din lumea întreagă, dar şi un fel de inamic numărul 1 al autorităţilor chineze.

Anul acesta a fost lansat un documentar despre arta sa (Ai Weiwei: Never Sorry, regia Alison Klayman, Premiul Special al Juriului la Sundance 2012), textele de pe blog i-au fost traduse şi transformate într-o carte (Ai Weiwei’s Blog: Writings, Interviews and Digital Rants 2006-2009), BBC a realizat un documentar pornind de la expoziţia sa de la Tate Modern (Ai Weiwei: Without Fear or Favour – poate fi văzut integral pe YouTube: http://www.youtube.com/watch?v=gcRodOfu_s8), iar statul chinez l-a condamnat pentru evaziune fiscală şi l-a somat să plătească 2 milioane de dolari. Contul său de Twitter (@aiww) are peste 180.000 de followers din lumea întreagă, deşi postările sînt în caractere hanzi. În februarie 2012, Libération i-a dedicat un număr special, în care a făcut o miniantologie a celor mai populare postări: „Această ţară îşi cheltuieşte jumătate din energie ca să-i împiedice pe oameni să ajungă la informaţie sau să comunice între ei. Cealaltă jumătate din energie o foloseşte ca să-i trimită la închisoare pe aceia dintre noi care deţin informaţia şi încearcă să o transmită.“ (16 aprilie 2010); „Dacă ar trebui să-mi aleg o patrie, ea ar fi Internetul, căci spaţiul şi graniţele ei se potrivesc cel mai bine imaginaţiei mele. Celelalte patrii nu sînt la înălţime“ (29 decembrie 2009).

Însă probabil că cea mai importantă recunoaştere a artei sale ca formă de disidenţă vine din partea revistei ArtReview, care l-a catalogat în 2011 drept cel mai influent artist al anului. De fapt, puterea lui Ai Weiwei stă în fragilitatea lui, după cum explica într-un interviu acordat toamna trecută pentru BBC Radio. Sau, mai bine zis, în aparenta fragilitate a lucrărilor sale.

Ai Weiwei are 55 de ani, are barbă-cioc şi mustaţă, vorbeşte o engleză americănească, învăţată în cei 12 ani de locuit la New York, poartă tricouri care se mulează pe trupul lui rotofei, îi place să mănînce multă îngheţată, crede că inteligenţa pisicilor trebuie studiată atent – de asta are aproximativ 40 acasă („Diferenţa dintre un om şi o pisică este că amîndoi pot deschide uşa, dar numai omul o poate şi închide“ – din Ai Weiwei: Never Sorry), e nedezlipit de telefonul mobil, cu care face fotografii pe care le postează instant pe Twitter, şi provine dintr-o familie cu ştate vechi în disidenţă politică. Tatăl său, Ai Quing, poet chinez important al primei jumătăţi a secolului trecut, a fost unul dintre cei peste 500.000 de intelectuali acuzaţi de favorizarea capitalismului şi condamnaţi la muncă silnică de regimul comunist chinez în anii ’50-’60.

Boala tatălui îl readuce acasă la Beijing în 1993. Ai face parte din prima generaţie de chinezi care studiază în străinătate odată cu deschiderea graniţelor la finalul anilor ’70. Devine rapid vocea comunităţii artistice chineze din New York-ul anilor ’80 şi începe să creeze artă conceptuală din obiecte deja existente. Creaţiile sale de după perioada New York nu sînt realizate de el – are pentru fiecare în parte ucenici – „mîinile lui“, cum se declară aceştia. Cele 12 capete de animale din zodiacul chinezesc (care cîntăresc fiecare aproape o jumătate de tonă) – Circle of Animals/Zodiac Heads, expuse prima oară la NY, plimbate şi la Londra, unde le-am văzut şi eu în 2011, şi realizate pentru Bienala de Artă Contemporană de la São Paolo – au fost sculptate sub atenta lui îndrumare. Grupul statuar imită statuile prezente în secolul al XVIII-lea în grădina Palatului Vechi de Vară de lîngă Beijing, sever avariate în timpul celui de-al Doilea Război la Opiumului (1860).

Ai Weiwei îşi documentează lucrările din lumea şi cultura în care trăieşte. Acesta este, de altfel, unul dintre motivele pentru care nu părăseşte China, deşi a fost reţinut în arest la domiciliu, agresat de poliţie, lovit cu brutalitate şi închis. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale este spargerea unei urne din dinastia Han, acţiune documentată prin fotografie – un manifest la adresa tradiţionalismului excesiv şi al stagnării culturale a Chinei cauzate de regimul comunist. A sculptat în marmură albă o cameră de supraveghere, imitaţie a camerei cu care îi e supravegheată casa şi care a devenit atît de banală în relaţia stat-popor, încît poate fi folosită ca obiect de decor în orice casă. Arta sa nu ar exista fără mesaj politic. „Totul este artă. Totul este politică“ – declara într-un interviu pentru The Independent, în februarie 2010.

În martie 2011, am ajuns la Tate Modern din Londra, unde în hangarul care în trecut găzduia generatoarele electrice ale fostei staţii de curent erau expuse cele 100.000.000 de seminţe de floarea-soarelui, realizate din porţelan şi pictate manual de 1600 de artizani chinezi din oraşul Jingdezhen, renumit pentru această industrie. Prin lucrarea Sunflower Seeds, Ai Weiwei atrăgea atenţia lumii asupra consumerismului, dar şi asupra foametei din China. Prima reacţie la vederea covorului imens de seminţe de floarea-soarelui din porţelan a fost un oftat adînc. Simplu şi copleşitor.

Cu o lună înainte de închiderea expoziţiei, pe 3 aprilie 2011, artistul chinez a fost arestat în aeroportul din Beijing, unde se pregătea să se îmbarce pentru un zbor spre Berlin, şi a fost dat dispărut timp de 81 de zile.

În acel răstimp, lumea artistică şi societatea civilă internaţională s-au mobilizat incredibil de repede. Au fost organizate marşuri de protest, Hillary Clinton a condamnat în numele administraţiei prezidenţiale a SUA alegerea Chinei de a nu spune unde este deţinut (sau nici măcar de a recunoaşte public că este în arest), pe ziduri întregi din Berlin au fost lipite mesaje de tipul „Ai Wewei missing“, pe Tate Modern a stat scris cu litere de-o şchiopă „Release Ai Weiwei“, unii internauţi au dezvoltat o aplicaţie prin care puteai bana, la rîndul tău, site-urile chineze.

De fapt, Ai Weiwei a intrat în atenţia presei internaţionale şi a guvernului chinez în 2008. Pentru Jocurile Olimpice de Vară, care s-au ţinut la Beijing, artistul chinez a fost numit consultant pentru construcţia impresionantei arene sportive, supranumită Bird’s Nest (Cuibul de pasăre), proiectată de arhitecţii elveţieni Herzog & de Meuron. Însă încetul cu încetul s-a distanţat de proiect, ajungînd să critice dur autorităţile chineze pentru propaganda pe care au făcut-o cu ocazia acestui eveniment. În plus, cu trei luni înainte de începerea Jocurilor Olimpice, în mai 2008, regiunea Sichuan a fost lovită de un cutremur de pămînt cu o magnitudine de 8,5 grade pe scara Richter. Mişcările seismice, care au ţinut mai bine de două minute, au distrus case, clădiri şi şcoli şi au provocat moartea a aproximativ 70.000 de oameni; printre victime – mai bine de 5000 de elevi, aflaţi în şcolile construite precar de guvernul chinez. Ai Weiwei porneşte „investigaţia cetăţenilor“ – roagă printr-o postare pe blog să i se alăture voluntari care să inventarieze numele copiilor ucişi în cutremur. La un an după catastrofă, publică lista completă a celor 5385 de nume, ceea ce îi aduce din partea autorităţilor închiderea blogului şi umple faţada Haus der Kunst din München (proiectul So Sorry) cu 900 de ghiozdane din care formează mesajul: She lived happily for seven years in this world („A trăit fericită timp de şapte ani în această lume“) – gîndul unei mame despre fiica sa.

Poliţia chineză îl eliberează în iunie 2011 şi îl acuză de evaziune fiscală. Pînă în prezent, peste 30.000 de susţinători au donat aproximativ 1,4 milioane de dolari pentru plata acestei amenzi. Cazul este încă în desfăşurare.  

Cătălina Miciu scrie cronici culturale pe gingergroup.ro.

ilustraţie de Alina Filipoiu