"Tot să bei, să veseleşti, chefuşoru' să-mplineşti"

23 ianuarie 2013   Tema săptămînii

A mînca şi a bea împreună reprezintă în toate culturile şi în toate epocile mai mult decît satisfacerea unui imperativ fiziologic. Comensalitatea este în primul rînd o practică rituală, iar sărbătorile din calendarul liturgic au fost dintotdeauna prilej pentru mese îmbelşugate, pentru exces alimentar şi bahic. Obiceiul de a ingera substanţe cu proprietăţi euforizante, în momente festive, este unul general uman. Satul românesc de ieri şi de azi manifestă acelaşi apetit pentru abundenţa şi calitatea mesei din timpul marilor sărbători, cu precizarea că odinioară nu se făcea chef de dragul chefului, ci era vorba de îndeplinirea unor acte simbolice, în cadru ritualic.

Consumul excesiv de mîncare şi băutură însoţeşte şi sărbătorile care marchează riturile de trecere: botezul, nunta, înmormîntarea. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, folclorişti precum Simion Florea Marian descriau ospăţul de botez (cumetria), libaţiile în sănătatea copilului. Cei cu stare tocmeau lăutari pentru ca oaspeţii „să bea de bine“. Totuşi excesul era sancţionat. Exista credinţa potrivit căreia dacă la o cumetrie „se întîmplă mare chef, dacă oaspeţii sînt deopotrivă peste fire bine dispuşi“ e semn că acel copil nu va trăi mult timp. Opulenţa alimentară, consumul de alcool, muzica şi jocul sînt norme obligatorii ale mesei de nuntă. La mesele rituale de la înmormîntare (pomana), se oferă şi băutură, astfel încît tristeţea şi solemnitatea momentului se transformă adesea în veselie. Banchetul funerar se numea şi „petrecerea din urmă“, iar convoiul funerar petrecanie. Cuvîntul petrecere dezvoltă mai multe sensuri: a însoţi pe cineva, a-şi duce viaţa, dar şi mod de folosinţă plăcută a timpului, distracţie, amuzament, ospăţ, chef. Şi cuvîntul „petrecanie“ a avut sensul de ospăţ. Iată ce consemnează Miron Costin: „au tărăgănat acea nuntă cu mari petrecanii.“

Românii au numeroase cuvinte pentru a desemna comensalitatea şi convivialitatea: petrecere, ospăţ (din latină), chef, zaiafet, bairam, chiolhan (din turcă), agapă, sindrofie (din neogreacă), banchet, serată (de origine italiană, dar preluate pe filieră franceză).

Cuvîntul „chef“ provine din turcescul keyif. Etimonul turc kef însemna „sănătate“. Ceva din sensul originar s-a păstrat pînă astăzi: cînd cineva strănută de mai multe ori, i se urează: „Sănătate! O să faci chef!“ În turcă, keyif însemna şi „siestă, linişte, fericire, plăcere“. Trecînd Dunărea, acest cuvînt turcesc a fost deturnat, a suferit evoluţii semantice şi multiplicări de sensuri. Cuvîntul „chef“ apare pentru prima dată la cronicarii români din secolul al XVIII-lea. Doar Ion Ghica în Scrisorile sale foloseşte sensul originar, de „siestă, tabiet“, relatînd despre un grec din Samos care „îşi făcea cheful cu ciubuc şi cafea, după obiceiul oriental.“

Avem sensurile de dispoziţie sufletească: „a fi fără chef“; de dorinţă, poftă: „a avea chef de ceva“; de circumstanţă pentru a justifica un refuz: „nu am chef!“. Şi nu în ultimul rînd, chef înseamnă petrecere zgomotoasă cu mîncare şi mai ales cu mult alcool. Un om „cu chef“ înseamnă că a băut suficiente pahare pentru a fi binedispus şi uşor ameţit. Cheful românesc nu poate fi imaginat în absenţa alcoolului, excesul fiind apreciat prin expresia „un chef de pomină“, spre deosebire de keyif-ului musulman în care alcoolul este absent. Un călător turc din secolul al XVII-lea, Evlia Celebi, găseşte o explicaţie inedită a răzvrătirilor antiotomane ale românilor: „Din cauza fierbinţelii produse de întrebuinţarea fără ruşine a vinului, toţi ghiaurii se răsculau.“

Unii călători străini au remarcat abundenţa acestei băuturi, numărul mare al cîrciumilor, lipsa de cumpătare şi aplecarea spre băutură a ţărănimii. În acelaşi timp, alţi străini susţin contrariul: un călător german pe la mijlocul secolului al XIX-lea afirma că românii sînt sobri şi cumpătaţi, deşi nu dispreţuiesc o duşcă. Probabil că imaginea stereotipă a valahului petrecăreţ provine din generalizarea comportamentului excesiv din timpul sărbătorilor. Cantemir îi descrie pe moldoveni astfel: „De băutură nu au prea multă greaţă, dar nici nu-i sînt plecaţi peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea ceas al serii pînă la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori pînă se crapă de ziuă, şi se bea pînă se varsă. Atît că nu au obicei să facă petreceri în fiecare zi, ci numai la sărbători sau cînd e vreme rea.“

Banchetul era un eveniment important la Curtea domnească, avînd loc cu prilejul marilor sărbători religioase, la urcarea pe tron, la onomastica domnului, cu ocazia primirii unor soli, la botezuri sau nunţi. Protocolul aulic includea toasturile („sănătăţile“) domnului şi ale dregătorilor care erau acompaniate de salve de tun şi de instrumentele muzicanţilor. Paul de Alep, aflat la curtea lui Matei Basarab, scrie despre petrecerea de Crăciun: „S-au băut la acest mare ospăţ cu cupe mari de o oca de vin, mai întîi fiecare cîte trei cupe în cinstea sărbătorii, în al doilea rînd alte trei cupe în sănătatea domnului nostru patriarh, în al treilea rînd mai multe cupe în cinstea numelui domnului. Nimeni nu putea să nu bea, căci datina cerea ca oricine stă cu el la masă să bea în felul acesta.“ La sfîrşitul festinului de Anul Nou protocolul cerea ca boierii să îngenuncheze, pe rînd, în faţa domnitorului şi să-şi golească pocalul cu ocaua de vin. Avînd în vedere că o oca avea 1,3 litri, la atîtea cupe mari golite una după alta, se pare că boierii aveau de trecut o adevărată probă bahică. Cantemir descrie sfîrşitul ospăţului: „toţi cei care se mai pot ţine pe picioare se scoală îndată. Iar pe ceilalţi care sînt atît de beţi ca să-şi mai poată duce picioarele, îi ridică alţii şi-i scot afară.“ Şi tot Cantemir precizează că, a doua zi, boierii, mahmuri, se duc la domn ca să „se roage de iertare pentru greşelile săvîrşite la beţie.“

Domnitorul se mai îmbăta şi el. Radu Greceanu relatează despre ospăţul dat de Brâncoveanu în cinstea lordului Paget, ambasadorul Angliei la Poartă: „Dat-au şi cu puşcile, iară pentru sănătăţi închinîndu-şi de veselie mare, s-au îmbătat atît el, cît şi boiarii lui măcar că de nime n-au fost siliţi.“ În cunoscutul portret făcut de Grigore Ureche lui Ştefan cel Mare se arată că participarea la un banchet putea fi periculoasă pentru boieri: „...mînios şi de grabă vărsătoriu de sînge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţu.“ Banchetul domnesc putea fi o cale de a scăpa de oponenţi: este binecunoscut episodul uciderii boierilor de către Alexandru Lăpuşneanu. Cronicarul spune că „i-au chematu pre obiceiul boierilor la curte“ şi că, odată intraţi în incintă, au fost măcelăriţi de garda domnului. Probabil că pretextul a fost o invitaţie la un banchet de împăcare, însă scena ospăţului sîngeros este o ficţiune literară aparţinînd lui Negruzzi.

După semnarea tratatului de alianţă cu Petru cel Mare, Dimitrie Cantemir dă un mare banchet la Iaşi, în onoarea ţarului care „se ospăta şi se veselea cu vin de Cotnari şi lăuda vinul foarte.“ (Gr. Ureche)

După trei zile, cei doi pornesc spre Prut, la tabăra rusească, unde este rîndul lui Petru să ofere un ospăţ, într-un mare cort. Ţarul îi cinsteşte cu „nişte vin de-al lui de la franţoji, care, îndată cum au băut, au mărmurit toţi de beţi, bînd din acel vin. Şi n-au mai ştiut cum au dormit în acea noapte, şi domnul şi boierii.“ În timp ce moldovenii dormeau morţi de beţi, „n-au scăpat fără pagubă mai nici un boier, nefurat de muscali.“ (Nicolae Costin)

Domnii fanarioţi au continuat tradiţiile Curţii în privinţa ospeţelor şi a chefurilor prelungite, aducînd obiceiuri noi, de pe malurile Bosforului: dispoziţia pentru lux, desfătare, nepăsare şi huzur. Unii domni fanarioţi au dovedit o foarte mare aplecare către ospeţe şi chefuri. Despre Grigore II Ghica, domnul Moldovei, ştim că „Şi viaţa lui era tot cu mese mari, cu cîntări şi cu fel de feliuri de muzici în toate zilele.“ (I. Neculce)

Ei petreceau şi în afara contextelor protocolare ale Curţii. Ioan Mavrocordat „umbla noaptea prin tîrg cu veselii şi cu giocuri; şi cînd s-au mazilit, au rămas datori pre la neguţători.“ (Ioan Canta) Beizadelele lui Alexandru Ipsilanti, pe la 1796, săreau gardul Curţii domneşti din Bucureşti şi colindau cîrciumile unde făceau chefuri cu femei şi cu lăutari. Observînd aceste năravuri, nici boierii pămînteni nu au rămas mai prejos: „...văzînd ceialanţi boieri cum să poartă trebile şi domnul, căzut cu totul la mese mari şi zăefeturi şi primblări şi la alte desfătări ale lumii, luasă cu toţii un mare obraz, cît nu-l băgă în seamă şi făce ce le era voe lor.“ (Pseudo-Enache Kogălniceanu)

Vasile Alecsandri, în piesa de teatru Barbu Lăutaru descrie „cheful cu papuci“, modă orientală adusă de fanarioţi: „Ţinea nunta cîte o săptămînă tot în chiote şi în chiote! În curte oamenii frigeau boi întregi în frigări şi desfundau la poloboace cu vin de Cotnari, în vreme ce arnăuţii trăgeau din pistoale. Iar boierii, sus, beau vutce cu fesurile şi cu papucii cucoanelor. Dacă era cucoana îmbrăcată cu rochie vişinie, boierii beau vişnap în dragostea ei; de era cu rochie galbănă, limonie.“ Obiceiul boieresc a fost imitat şi de orăşeni (boiernaşi, negustori, meseriaşi). Bucureştenii petreceau în Grădinile Breslea, Cişmigiu, Giafer, unde întindeau masa, mîncau, beau şi se apucau de danţ. „Cînd trecea furia danţului, toată compania se punea iarăşi pe bere şi mîncare şi, spre a da veseliei un ton de galanterie şi mai mare, ei complectau orgia prin feluri de glume, turnînd vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi dîndu-şi unul altuia să bea, rîzînd şi gesticulînd ca nişte nebuni.“ (Nicolae Filimon)

Obiceiul oriental al „chefului cu papuci“ a sedus şi mediile petrecăreţe din Occident. A bea din pantoful femeii dorite a devenit un adevărat ritual erotic, gustat mai ales la seratele demimondene şi exploatat apoi în filme pînă la transformarea gestului în clişeu desuet.

Astăzi, în epoca reciclărilor postmoderne, ne mulţumim cu citate. Astfel, în 2009, o marcă de şampanie franţuzească (Piper Heidsieck) în asociere cu un designer (Christian Louboutin) reia ideea şi lansează un pachet cadou intitulat Le Rituel, care conţine o sticlă de şampanie şi un pantof. Da, pantoful era de cristal, şi, desigur, avea talpa roşie. Nu m-ar mira să fi ajuns şi în România cîteva astfel de seturi...

Alexandru Ofrim este istoric, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

Mai multe