Tot ce trebuia să ştim despre sex <p> - <i>din cărţi</i> -

În România comunistă, primele cărţi de popularizare pe temele vieţii sexuale au apărut începînd cu anul 1967. Cu un an înainte, Ceauşescu promulgase celebrul decret de interzicere a avortului, prin care se inaugura o nouă politică demografică, pronatalistă. Decretul a fost acompaniat de "indicaţii de partid şi de stat", menite să influenţeze comportamenul reproductiv al românilor. De aici "unda verde" dată apariţiei acestui gen de literatură medicală şi para-medicală destinată să vulgarizeze cunoştinţele ştiinţifice în domeniul sexualităţii, să orienteze viaţa intimă a cuplului. Investigarea acestor texte este deosebit de interesantă pentru istoria ideilor şi a reprezentărilor, discursul medical din toate timpurile înscriindu-se nu numai într-un anumit stadiu al cunoaşterii ştiinţifice, el avînd relevanţă şi în înţelegerea altor contexte: sociale, politice, ideologice, filozofice, morale etc. Domeniul sexualităţii a inspirat mereu discursuri normative, coduri de comportament, reguli şi constrîngeri. În anii comunismului, materialele destinate educaţiei sexuale au fost scrise nu numai de medici, ci şi de psihologi, pedagogi, sociologi, metodişti, activişti, ziarişti etc. Puţine sînt cărţile de educaţie sexuală de dinainte de ’89 care se rezumă strict la o privire ştiinţifică. De regulă, ele sînt "pe linie", reflectă ideologia PCR, au o dimensiune propagandistică, sînt contaminate de ideologia regimului, de clişeele politice. "Construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate", "formarea omului nou", "grija faţă de familie", "etica şi morala socialistă" - toate acestea implicau controlul şi supravegherea populaţiei de către structurile statului totalitar. I. Vinţi, în Sfaturi pentru tinerii căsătoriţi (1975), afirma că "societatea veghează la orientarea vieţii sexuale pe făgaşul util şi poate asigura un ritm potrivit de creştere a populaţiei". I. Vinţi şi C. Pascu în Adolescenţa şi sexualitatea (1983) consideră că principiile educaţiei sexuale trebuie să ducă la formarea unor "convingeri derivate din normele şi principiile moralei comuniste", temeinica lor însuşire fiind o sarcină educativă a medicilor şi a activiştilor organizaţiilor de tineret: "să supraveghem dezvoltarea erotismului puberal şi postpuberal, pentru ca el să nu degenereze" şi să "ducă la o decădere fizică şi morală". Nu lipsesc comparaţiile cu "morala sexuală occidentală", referinţele la "aşa- zisa revoluţie sexuală contemporană" complet străină "tineretului socialist" a cărui principală caracteristică este "aspiraţia spre autorealizare prin intermediul afirmării de sine în activitatea profesională". (Valentina Liciu, Pregătirea pedagogică a adolescenţilor pentru viaţa de familie, 1975). CONDAMNAREA EROTISMULUI În prefaţa la un îndrumar metodic, Educaţia sexuală (1979), academician Ştefan Milcu propunea "integrarea educaţiei sexuale în conceptul de familie" pentru că "în acest fel se evită riscul echivalării sexualităţii cu erotismul". Firul roşu care străbate întreaga educaţie sexuală comunistă este restrîngerea sexualităţii la cadrul marital şi în scop procreator. Ideea nu este nouă, principiile moralei comuniste înscriindu-se în modelele mai vechi de reprimare a sexualităţii. Ca şi teologii creştini, puritanii "tovarăşi" propovăduiau că sexualitatea ne-a fost dată numai pentru procreare. Erotismul, plăcerea carnală sînt "păcate" condamnate acum nu de o morală religioasă, ci de una laică, la fel de rigidă. "Să fim convinşi noi, să-l convingem pe adolescent că firescul este acela de a pune sexualitatea în slujba reproducerii" (Vinţi, Pascu). Sexualitatea legitimă este doar cea din interiorul căsătoriei. Condamnarea erotismului apare frecvent în aceste "manuale de sexologie". Radu Dumitriu în De vorbă cu tinerii (1968) vorbeşte despre "satisfacţiile efemere ale actului sexual", acuză "acuplarea bestială care înseamnă a renunţa la adevăratele bucurii ale dragostei". Foarte puţini autori se referă la practicile contraceptive, iar cei care o fac nu le recomandă, insistînd pe dezavantajele lor. "Planificarea familială" are înţelesuri specifice, nicidecum opţiunea liberă a cuplului de a alege momentul conceperii şi recomandări privind folosirea metodelor contraceptive. Pentru Vinţi şi Pascu ea este "o igienizare a reproducerii" care favorizează creşterea natalităţii "cu eforturi de a limita avortul, naşterea prematură, eredităţile disgenice şi în general rebuturile reproducerii". Aproape nimic despre "poziţiile sexuale" în cărţile cu sfaturi pentru tinerii căsătoriţi. Raportul sexual trebuia făcut numai în poziţia numită "normală", "clasică", "caracteristic umană": bărbatul deasupra femeii. Poziţia "posterioară" era recomandată de medici doar cuplurilor cu probleme de sterilitate, iar femeia are voie să stea deasupra bărbatului doar dacă acesta este gras! O frecvenţă a relaţiilor sexuale mai mare de 3-4 ori pe săptămînă era considerată dăunătoare sănătăţii. Repetarea actului sexual de către tinerii căsătoriţi, în cursul aceleiaşi "reprize", era descurajată pentru a nu epuiza "forţele intelectuale, într-o perioadă importantă de formare" (V. Niţescu, Adolescenţa, 1985). Maria Alecu-Ungureanu, în Viaţa sexuală şi căsătoria (1968), recomanda un singur act prelungit pentru că astfel "bărbatul evită un obositor consum de energie nervoasă şi pierderea unei cantităţi prea mari de spermă", în plus, repetarea nu ar duce la atingerea "aceluiaşi nivel al intensităţii voluptoase". Interesant este faptul că aceste concepţii ale "economiei spermatice" se regăsesc în medicina occidentală a începutului de secol XIX! Sexul premarital este combătut, el fiind "distrugător fizic şi moral", "rezolvarea ideală a problemelor sexuale este căsnicia"; "contactul sexual la adolescenţi nu este necesar pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii" (Vinţi, Pascu). Raporturile premaritale "determină perturbarea procesului de învăţămînt, de pregătire multilaterală a tinerilor" (Niţescu). "Graba, nerăbdarea biologică trebuie disciplinată şi înfrînată" (Liciu). Autorii propun adolescenţilor un efort de sublimare şi de asceză. Tinerii trebuie lămuriţi că esenţială "nu este satisfacerea pornirilor animalice din om, ci sublimarea instinctului sexual în sentimentul superior al iubirii" (Vinţi, Pascu). Adolescenţii erau sfătuiţi să facă mult sport, să muncească şi să înveţe, să îşi reorienteze energia în slujba marilor idealuri ale socialismului. Or, lucrurile nu stăteau chiar aşa: într-un material de uz intern din 1979 se recunoştea că sarcinile prenupţiale, la adolescente, reprezentau 11,5% din totalul naşterilor. SUBVERSIUNEA VICIULUI SOLITAR În aceste cărţi destinate tinerilor găsim aluviuni ale unor vechi concepţii teologice şi medicale. Biserica aruncase anatema asupra plăcerilor solitare, iar medicina secolului al XIX-lea a avut o adevărată obsesie colectivă referitoare la masturbarea adolescenţilor. "Dezbărarea de acest obicei" este abordată de către toţi autorii consultaţi. "Consecinţele sînt multiple: o continuă stare de moleşeală, nimic nu-l mai atrage, de nimic nu îi mai vine să se apuce" (Dimitriu). Totuşi, tineretul socialist este şi în acest caz superior celui capitalist. Solicitarea vizuală din Occident măreşte numărul onaniştilor, duce la o "stare de excitaţie declanşată de accesul la producţiile pornografice. Străini de artificiile publicitare pseudostimulatoare, tineretul din ţara noastră beneficiază, prin educaţie şi idealuri, de o abordare din cele mai ştiinţifice şi mai sănătoase a acestor probleme" (Niţescu). Printre mijloacele profilactice recomandate: munca fizică, sportul, "decenţa vestimentară", evitarea "lenevirii în pat", "scăderea excitabilităţii sexuale cu sedative" (să fie adevărate poveştile despre bromura din ceaiul soldaţilor?). Părinţii sînt sfătuiţi să "controleze cu tact cercul de prieteni, literatura pe care aceştia o citesc, spectacolele de film, teatru şi muzica frecventată" (Niţescu). Viciul solitar se opune idealurilor colectiviste ale societăţii, de aceea, pe lîngă controlul parental este necesar şi cel social: "viaţa în colectiv supravegheată" (Vinţi, Pascu). Se pare că această practică era văzută tot ca o "rămăşiţă a mentalităţii burgheze", individualiste, de vreme ce: "astăzi este mai puţin frecventă, deoarece viaţa în colectiv, sportul, participarea la spectacole" exercită "o neutralizare salutară (prin sublimare) a pulsiunii sexuale. Totodată, sportul întăreşte autocontrolul, iar viaţa în colectiv duce la o desconsiderare îndreptăţită a plăcerilor solitare şi a actelor făcute cu ruşine, pe ascuns" (Victor Săhleanu, Omul şi sexualitatea, 1967). Realitatea era cu totul alta, tocmai viaţa în comun, în internate, favoriza învăţarea acestei practici (ca şi a "miturilor" adiacente: se spunea că duce la orbire). Multe din aceste cărţi au făcut parte din lecturile adolescenţei mele. Nu pot decît să constat distanţele incalculabile şi diferenţa radicală faţă de mediul actual în care tinerii se "pregătesc pentru viaţă". Pe la vîrsta de 13 ani, băiatul meu s-a arătat tare mirat că înainte de 1989 nu apăreau în România publicaţii gen Playboy. Spre marele nostru amuzament, a exclamat plin de compătimire: "Mare incultura pe vremea lui Ceauşescu!".