Ţopăita şi mitocăneasca*
- argument -
A te minuna peste măsură în faţa mîrlăniei e, pînă la urmă, o formă de candoare trufaşă. E ca şi cum te-ai cruci, băbeşte, de cît de răi sînt oamenii, referindu-te cu precădere la ceilalţi. Să arăţi cu degetul neamul prost, convins de propria imunitate, e, în fond, o mitocănie. Pe de altă parte, la cît de frecvent ne confruntăm cu mitocănia, la cît de des ni se întîmplă nouă înşine, frustraţi şi exasperaţi de ce vedem în jur, să ne oţărîm, să înjurăm, să dispreţuim şi să detestăm, ne-am gîndit că un dosar despre neamuri proaste – fie ele ţoape sau mîrlani, mitocani sau bădărani – nu poate fi de prisos.
Am încercat mai întîi să inventariez şi să clasific ţopenii, mîrlănii şi alte „opere“ ale neamului prost şi mi-am dat seama că tot ce obţin e un cod sucit al bunelor maniere; ceva generic, vast şi previzibil. Mai rău, cîte o ţopenie, în ochii mei, cum ar fi descălţatul la uşă, se întîmpla să fie bună-cuviinţă în Orient, în Asia sau chiar în anumite ţări central-europene. Ca să nu mai vorbesc de abuzurile subiectiv-literare pe care eşti ispitit să le faci, definind neamul prost doar stilistic, în funcţie de gusturi, sensibilităţi, preferinţe muzicale sau vestimentaţie.
Este ţoapa universală? Cu siguranţă, nu e o invenţie românească. Dar ţoapa e temperamentală, efuzivă, emoţională. Şi e, astfel, mai aproape de culturile sud-estului. E greu de imaginat o ţoapă nordică, glacială, polară.
Dacă admitem că există virtuţi ale excesului şi extrovertirii: artele dramatice, artele plastice, muzica – sau ale neadaptării: „geniile neadaptate“, savanţii distraţi, ţopenia s-ar defini ca viciu ale acestora: expunerea devine ostentaţie, neadaptarea – inadecvare, acordurile înalte – stridenţe, expresivitatea – schimonoseală.
Sfera de semnificaţie a cuvîntului „ţop“ e vastă, iar definiţiile, diverse, dar misterios coerente. Un prim „ţop“, exclamativ, sugerează saltul, smucitura, bruscheţea, apariţia inopinată, cotropitoare. Zopf-ul german a dat apoi un alt „ţop“, cu sensul de „coadă“, „cosiţă“, „moţ“. Or, nu-i ţoapa (mai) cu moţ? Vorbind de „moţ“, ajungem la moţii din Apuseni, numiţi în Ardeal şi „ţopi“/„ţoape“, după portul părului (în moţ sau ţop). Şi ar mai fi o etimologie grecească, de la tsopánis/-os (cioban). Din acelaşi registru ciobănesc-alpin sînt, de altfel, şi sinonimele „mîrlan“ (la origini, mielul mîrlit, dat la oaie) şi „mocîrţan“ sau „mocan“. Ţoapă e, prin urmare, cel care face „ciobănii“, cum spun ardelenii, e munteanul, pădureanul, ciobanul dislocat, strămutat la oraş. Ţopenia e un viciu social, de interacţiune. Nu poţi fi ţoapă de unul singur şi nici în pustie. Dacă la stînă, în creierii munţilor, poţi fi bun sau rău, în oraş, bestiarul neamurilor proaste se diversifică îngrijorător: ţoapă, ţopan, ţopîrcă, ţopîrlă, ţopîrlan, ţopete, mojic, mocofan, mocîrţan, mogîldan, ciocoflendăr, ghiolban, ghiorlan...
Să nu uităm de tipul parvenitului: ciocoiul care îl imită, uzurpator, pe boier. Demers care eşuează în doi timpi. Prin proasta calitate a imitării, prin însuşirea doar a formei sau, mai grav, prin proasta calitate a însuşi modelului urmat. Surprinzător însă, tocmai de aici decurge şi posibila salvare a neamului prost. Imitarea unui model are, într-o lume normală, un rol civilizator, e o formă de educaţie. Disponibilitatea de a imita, din admiraţie, nu din invidie, e benignă. Imitarea, fie şi de suprafaţă, a unor modele reale, valoroase, admirabile nu poate fi decît de bun augur. S-ar putea ivi, astfel, tot mai multe ţoape cumsecade şi de omenie. Cunosc cîteva.
* dansuri populare
Ilustraţie realizată de Ion BARBU