Tony a dat tonul
Sarcasm de Billy Wilder, mizantropie de frații Coen, replici de Mike Nichols, personaje de Robert Altman. Succesiunea, ultimul meu serial preferat, numai bun de binge watching (vizionare compulsivă), îmi taie orice chef să mai calc la cinema. Cinefilul modern, sastisit de sequel-uri cu supereroi sau de arthouse searbăd, și-a găsit salvarea în TV. Hollywood-ul, și nu numai, are o problemă cu poveștile. Mulți bani cheltuiți pentru istorii insipide, fără viață, false, repetitive. Filmele nu mai spun mare lucru. În plus, sala de cinema a fost cucerită de adolescenți gălăgioși cu iPhone-uri și munți de popcorn. Publicul adult s‑a refugiat în micul perimetru (din ce în ce mai larg și mai surround) al plasmei de acasă, savurînd așa-numita „epocă de aur“ a televiziunii. Obișnuiam să ne plîngem că nu-i nimic bun la televizor. Acum e fix invers. Sîntem răsfățați cu atîtea alegeri, încît o industrie privită, odinioară, ca un deșert artistic este acum una dintre cele mai prolifice surse de povești proaspete, ireverențioase.
O epocă începută în 1999, cu serialul The Sopranos, ce a dat naștere unei perioade de libertate creativă fără precedent, cu show-uri de neimaginat pînă atunci. HBO, o televiziune prin cablu, cu abonament, avea mai puțini bani, mai puțin spectatori și mai puțin prestigiu. Nu depindea de audiență, era dispusă să riște și să-i dea creatorului David Chase control complet asupra produsului. O intuiție genială: Familia Soprano a avut șase serii, a cîștigat 21 de premii Emmy, a înmulțit abonamentele și a scos milioane din vînzările de DVD-uri.
Inițial, Chase a conceput serialul ca un film – pentru mai bine de douăzeci de ani, lucrase ca scriitor și producător de drame TV și era sufocat de constrîngerile formale. Își dorea ceva pentru sufletul său. În televiziunea clasică, acțiunea e construită în funcție de pauzele publicitare și de ora de difuzare, așa că serialele sînt istorisiri autonome ce pot fi urmărite în orice ordine, de unde preferința pentru intrigile polițiste sau spitalicești – o crimă și o boală sînt rezolvabile într-o oră. Mai ușor de privit, mai ușor de vîndut. Orice om din televiziune cu ambiții creative visa să facă cinema. Dar, în anii ’90, peisajul se schimba grație unor noi tehnologii. Canalele prin cablu și prin satelit se multiplicau și vizionările DVD deveneau din ce în ce mai populare. În 1999 apar primele cutii TiVo ce înregistrau emisiile. Practic, streaming-ul a început cu DVD-urile pentru că a eliberat consumatorul de tirania programării: oamenii au preluat controlul asupra vizionării. Narațiunea de tip romanesc, multistratificată, a lui Chase era pe placul unui public nou care consuma, avid, personaje complexe și schimbări abrupte de gen sau de ton. Ba chiar era dispus să dea și bani pe așa ceva. Tony Soprano a distrus formatul tradițional: publicul putea vedea și un singur episod, dar era mai interesat să urmărească traiectoria boss-ului mafiot și a celor din jurul său. Chase a fost primul showrunner – termen folosit pentru cineva care nu doar creează seria, dar îi și supraveghează producția.
Acum, TV-ul este locul de făcut artă și bani în același timp. Poate prea mulți bani. Prea multe seriale, prea costisitoare și un public prea împărțit. De ceva timp, analiștii media spun că „epoca de aur“ e pe terminate. Explozia streaming-ului a trimis rețelele pay-TV în cădere liberă. Înarmate cu cîteva hit-uri sonore, platforme insurgente ca Netflix sau Amazon se pregătesc să se lupte cu companiile de media tradiționale. Atmosfera de libertate creativă se disipează în zgomotul banilor numărați. Toată lumea vrea un high concept, o idee ce poate fi concentrată într-o singură frază, care să „rupă“. Se caută povești cu riscuri minime. Game of Thrones a arătat că show-urile foarte scumpe amplasate în ținuturi mitice, cu o fascinație globală, pot fi enorm de profitabile. Se spune că doar atunci cînd nimeni nu știe nimic, o industrie creativă pariază pe autori. Cînd toată lumea pretinde că știe de unde vin banii, se investește doar în formulă.
Anca Grădinariu este critic de film.