Toleranța

26 noiembrie 2010   Tema săptămînii

cu trenul din Franța

Nu am fost niciodată atras de filozofie. Nu am avut, din păcate, sensibilitatea şi entuziasmul necesare pătrunderii prin uşa strîmtă a nobilei arte a gîndirii. Îmi amintesc însă cu precizie cum profesorul nostru de filozofie din liceu (un profesor atipic pentru sfîrşitul anilor ’80, ai comunismului tardiv şi bolnav, nu prea îşi bătea capul cu socialismul ştiinţific şi ateismul) ne spunea că John Locke percepea toleranţa ca pe atitudine şi stil de viaţă. Să încetăm să combatem ceea ce nu putem schimba – ne spunea zîmbind subţire. Apoi se uita lung, sugestiv, la cele cîteva capete rase risipite ici şi colo prin clasă, ca nişte balize pe suprafaţa mării. Erau colegi care fuseseră prinşi fumînd în toaleta liceului şi în împrejurimile acestuia. 

Nu mă pot lansa deci în lungi consideraţii teoretice, savante, asupra toleranţei.  Aş dori însă să vă expun cîteva puncte de vedere personale, trase din mici istorii de viaţă, reflecţie a diferenţelor cu privire la abordarea practică a toleranţei între Est şi Vest. Toleranţa politică, mai întîi. Orice persoană care a trăit o anumită perioadă în Occident, atentă la cultura politică a locului, poate confirma faptul că diversitatea de idei nu dă naştere automat la diviziuni incompatibile (mai puţin faţă de extrema dreaptă, încă infrecventabilă politic în majoritatea statelor politice occidentale). Este tolerat adversarul politic; cînd există conflict, se face proba unor idei clare ce pot fi uşor comentate, dezbătute, tocmai pentru că sînt uşor identificabile. În mlaştina politică de pe Dîmboviţa, toleranţa nu există (şi) din cauza confuziei limbilor, cred. Pentru a fi tolerant faţă de o idee politică, ea trebuie să existe, mai întîi de toate. 

Toleranţa socială. Statutul de imigrant te face să simţi direct, epidermic aproape, ce înseamnă gradul de deschidere şi de toleranţă a unei societăţi. Imigraţia înseamnă multă suferinţă iscată din eforturile de adaptare, schimbare lingvistică sau a stilului de viaţă etc. Societăţile occidentale dezvoltate cunosc, în ultima vreme, un aflux de imigranţi fără precedent, intensificat de la un an la altul. Toleranţa faţă de străin tinde să nu mai fie doar o valoare individuală, ci una colectivă, dinamică, evoluînd între recepţia unor anumite reguli şi puterea de a le face respectate. Referitor la acest ultim aspect (puterea de a impune toleranţa şi limitele impunerii), doar un singur exemplu. M-am întrebat de atîtea ori, în timpul călătoriilor mele în străinătate, de ce şoferii români respectă cu stricteţe regulile în Germania sau Austria (chiar cu mai multă aplicaţie decît autohtonii!), inclusiv în materie de toleranţă rutieră: „fraierul“ cu Logan nu este măturat cu farurile pe prima bandă, nu se claxonează în exces sau deloc etc. Odată întorşi acasă, se comportă ca şi cum nu ar fi învăţat nimic, dar absolut nimic din aceste experienţe.  

Am impresia că în România, toleranţa faţă de reguli a lăsat loc indiferenţei. Cetăţeanul obişnuit nu mai resimte nici respect şi nici spaimă faţă de regula publică. Nu poţi fi tolerant vizavi de o regulă faţă de care nu mai simţi emoţia spaimei de a o încălca. La polul opus, de ce credeţi că mulţime de români săraci, care dospeau la rece cu 200 de euro pe lună prin orăşele de provincie, preferă să se chinuie în Occident decît să se întoarcă în România-mamă-iubitoare? Chiar dacă meseriile umile şi solicitante pe care le practică majoritatea pe acolo sînt şi ele puternic muşcate de criză?  Pentru că autoritatea cu care intră în contact acolo este mult mai tolerantă cu poziţia lor socială. La intrarea într-un spital nu sînt judecaţi nici după numărul de cilindri ai maşinii pe care o au (scuze, obsesia auto a românilor a ajuns să mă urmărească şi în scris!), nici după culoarea pielii sau hainele cu care sînt îmbrăcaţi. Serviciile financiare nu-i hărţuiesc lunar cu imposibile cereri şi reclamaţii. Omul simplu poate trăi la masa bogatului tolerant din Occident (şi nu din resturile acestuia, atenţie!) dacă ştie la rîndul său să respecte un minim de reguli. Dacă renunţă la indiferenţa care-i permite, din păcate, să supravieţuiască în această imensă maşină de tocat nervi şi speranţe care este România contemporană. 

Aş mai dori să abordez şi chestiunile mai delicate legate de toleranţa faţă de minorităţile sexuale sau toleranţa religioasă; copacii din cauza cărora nu mai dorim să vedem şi pădurea, din păcate. În colţul de lume în care ne aflăm, orice manifestare publică a diferenţei sexuale se lasă cu urlete de stadion, cordoane de jandarmi şi ştiri de senzaţie. Dincolo, balanţa este complet răsturnată, pînă la limitele discreţiei şi suportabilităţii. Mai există oare o cale de mijloc?  Toleranţa religioasă, la rîndul ei, este atitudinea pe care fiecare dintre noi o adoptă în faţa unei religii diferite, mai ales în contextul actual, a manifestărilor publice a datinilor religioase. Poate că este vorba de cel mai spinos aspect al toleranţei, astăzi. Privind prezenţa musulmană în societatea franceză de astăzi, unul dintre cazurile pe care le cunosc personal cel mai bine, nu te poţi opri să te întrebi: cît de toleranţi putem fi cu intoleranţii? Orice credincios are tendinţa „naturală“ de a ignora sacrul celuilalt, sacrul opus, cerînd în acelaşi timp respect pentru propria sa religie (Michel de Certeau). Situaţia este extrem de delicată din acest punct de vedere, şi la Est, şi la Vest. În Est – lipsa exerciţiului diferenţei. În Vest – din cauza gradului extrem de secularizare, se ajunge la un fel de inerţie religioasă, în cadrul căreia este acceptat orice. Nu mai poţi fi tolerant sau intolerant atunci cînd memoria propriei tale religii (fără a mai vorbi de practica acesteia) s-a pierdut, subzistînd doar în pietrele milenare ale catedralelor transformate în obiective turistice. Tolerez, deci exist.

Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor. Recent, a publicat cartea Fals jurnal de căpşunar, Editura Institutul European, 2010.

Mai multe