Toată lumea se plînge
Bombăneli românești
O înjuri în gînd, o înjuri tare, între patru pereți sau pe la prieteni. Acel animal de companie imprevizibil care trăiește la bloc: uneori bîrîie la 7 dimineața, cîteva minute, cît să te scoale din somn, alteori îți zgîlțîie creierii de dimineață pînă seara – bormașina este una dintre cele mai iubite ținte ale cîrcotelii de la bloc. Bormașina și „nesimțitul“ ăla cu bormașina – exponentul „vecinului“, generalizat într-un portret al nesimțirii și grobianismului.
În acest portret intră vecinul care nu și aruncă punga cu gunoi pe tomberonul ghenei, ci o lasă alături. Sau cel care ascultă muzica tare, în toiul nopții. Vecinul care te inundă și spune candid „nu e de la mine“ sau care decide în numele tuturor să întîrzie livrarea de căldură în apartamente pe motiv că „și așa vom avea iarnă trei-patru luni care ne vor usca la întreținere“.
Îi bombănim, dar evităm o confruntare pe față. De multe ori e greu să intervii, te expui, trebuie să iei inițiativa – și, dacă intervii, ce? O să se schimbe nesimțitul? Nu, dar ai toate șansele să-ți facă mizerii și mai mari, așa că preferi doar să înjuri în tăcere.
O altă sursă de cîrcoteală, la firul ierbii: meseriașul. Cred că nu există român care să nu aibă cel puțin o interacțiune cu un meseriaș care începe cu reproșul: „Dar cine v-a lucrat, domnule, înaintea mea, că și-a bătut joc de dumneavoastră?“
Fie că apelezi la serviciile unui instalator, fie ale unui coafor nou, vei fi supus de multe ori cîrcotelii celui care ți-a „lucrat“ înainte. Bunăoară, o coafeză, după ce s a uitat îndelung la tunsoarea mea, cu un dezgust neascuns la adresa ăluia de m a tuns „înainte“, mi-a aruncat, plină de obidă: „Asta cică e tunsoare“. Iar la capitolul ăsta am mereu de-a face cu o critică încrucișată.
Adică cei de la saloanele de fițe, majoritatea tineri, pufnesc superior la adresa celor de la S.C. Igiena. Acolo nu se face „artă“, ci doar meserie. Tunsorile de acolo sînt desuete, adică de pe vremea lui Pazvante Chioru. De cealaltă parte, coafezele cu ani buni de experiență, vorbind despre simandicoșii hairstyliști, îi aruncă direct în cutia superficialilor și afaceriștilor.
„Ei se fac că tund, dar iau ici și colo, doar vîrfurile, pentru că nici nu se pricep, nu se aruncă la tunsori complicate pentru că nu-și asumă riscul, dar nici n au interes. Eu cînd tund, tund pentru trei luni, la ăia trebuie să te întorci la două-trei săptămîni. În plus, te vrăjesc din foehn, ca atunci cînd ieși din salon să arăți perfect, dar ziua următoare să te apuce disperarea. Și tot la noi ajungeți“ – mi-a spus o coafeză în timp ce îmi tundea părul năvalnic. Doamna știe meserie, nu ca tinerii de azi – mi-a spus, povestindu-mi că, pe vremea ei, făceai trei ani, unul pe tunsoare, unul pe coafat și altul pe cosmetică. Azi faci un an toate astea la un loc. Ce competență să aibă un puști? Și harști! – cu foarfeca.
Cu instalatorii la fel: „Și eu acum ce să vă mai fac?“ – este una dintre cîrcotelile multora cînd îi chemi. Că „ăla“ de dinainte e clar că nu știa meserie: uite aici – și ți arată ceva din care tu nu pricepi nimic, dar care te face să dai imediat din cap și să te scuzi, rugîndu-l cu cerul și pămîntul să încerce să „repare“. Cineva mi a povestit, chiar, cum un instalator pe care îl chema, în mod curent, uitînd că el fusese cel „dinainte“, și-a început vizita cu instinctivul: „Dar cine v-a lucrat, domnule, înainte?“
Bombănelile străinilor
N-avem însă monopol pe văicăreală. Nu sîntem singurii care cîrcotesc și nici singurii care avem un termen pentru asta. Nemții îi spun „jammern auf hohem Niveau“, francezii – „râler“ englezii – „grumping“. Toată lumea are nemulțumiri și bombăneli. Care sînt cîrcotelile curente ale străinilor?
Vorbind cu un spaniol, acum cîțiva ani, am aflat că „cea mai mare problemă a noastră sînt turiștii. Au impresia că orașul ăsta e sufrageria lor, vin și tropăie și fac mizerie, uitînd că sînt aici în vizită“ – bombănitorul era un tînăr student la Arte, întîlnit pe La Rambla, în Barcelona. Făcea o pauză de „lucru“: job-ul său era de „statuie vivantă“ – adică cei care adună bani, în special de la turiști.
În Franța, cineva care locuiește la Paris de mai bine de douăzeci de ani îmi spune că francezii sînt „campioni la cîrcoteală“. Care sînt nemulțumirile observate la firul ierbii? Detașat, pe primul loc, prognoza meteo. Niciodată nu știi cum să te îmbraci. „Chiar dacă afară este înnorat, îți iei sandale, pentru că la TV au spus clar că nu plouă. Și te pomenești, domnule, că uraganul îți distruge frumusețe de încălțări.“ Îl întreb dacă glumește, mă asigură că nu. Oricare ar fi sezonul, dacă e mai rece decît a fost prevăzut, e motiv de nemulțumire publică. La fel, dacă e mai cald sau chiar mai frumos decît ce a fost anunțat. O a doua sursă mare de nemulțumire se referă la taxe și impozite sau la pierderea avantajelor sociale. Chiar dacă impozitele sînt fixe, ele pot crește în funcție de deciziile guvernului de a face economii pe anumite domenii. Sau dacă scad ajutoarele sociale: „Luna asta s-a decis, de exemplu, că ajutorul social pentru chirie pentru anumite categorii sociale va scădea cu 5 euro. Dramă! În general, după ce se votează un nou președinte se așteaptă minuni, iar dacă ele nu apar – și nu apar! – este dezamăgire și nemulțumire.“
În Canada, mai precis în Québec, aflu că principala nemulțumire este legată de starea drumurilor. Ba că administrația e coruptă, ba că e incompetentă, ba că amîndouă la un loc. Fapt e că, din cauza unei gropi, se închide o stradă și pentru trei săptămîni. Ca să nu mai vorbim de asfaltări: uneori asfaltul depășește trotuarul, alteori e turnat pe lîngă mașinile parcate. Cînd ninge, atunci să te ții văicăreală: ba că de ce au început deszăpezirea tîrziu, ba că de ce prea devreme, ba că s-a pornit cu un cartier, ba cu altul. Și străzile ca străzile, dar să vezi ce probleme sînt cu sistemul de sănătate: au spitale puține (în Canada nu există spitale particulare), au medici puțini și, dacă nu ai o urgență reală, adică dacă nu mori cu zile, poți aștepta, uneori, și șapte luni pentru o radiografie.
Tot despre sistemul de sănătate, de data asta în SUA, îmi povestește și Andreea Derșidan, care trăiește de mulți ani la Washington: „Nemulțumirea principală este, cred eu, legată de asigurările de sănătate. Sînt prea scumpe și aici nu mulți își permit să le aibă, angajatorii (mai ales întreprinzătorii mici) de multe ori oferă planuri inadecvate tot din cauza costurilor. Nu pentru că nu ar vrea, dar e prea scump, și pentru angajatori, și pentru angajați. Sistemul educațional este iarăși un motiv de cîrcoteală. Mă refer la educația publică. Nu sînt destule fonduri, sau mai bine zis sînt distribuite și utilizate inechitabil și ineficient. Banii vin din impozite, așa că în cartierele sărace sînt mai puțini bani, iar în cele bogate, mai mulți. Așa că nu prea sînt șanse egale. Mai ales că e și mare diferența între zonele cu mai mulți albi față de cele cu minorități. Alte cîrcoteli sînt legate de politică, de corupția politicienilor, de faptul că primesc bani de la corporații sau de la alte grupuri cu interese speciale.“
Revenind cu bombănelile spre locuri mai apropiate, ajungem în Cipru: o țară divizată, la propriu, de orgoliul naționalist – despre ce cîrcotesc ciprioții greci? Nu atît despre turci, cît despre… englezi – aflați încă în număr mare în fosta lor colonie. Ciprioților nu le plac englezii, pe care îi acuză că sînt aroganți, că se poartă superior și sînt calici. În plus, englezii bîrfesc. Englezilor nu le plac ciprioții pentru că sînt delăsători, leneși, iar birocrația face ca totul să fie o problemă fără rezolvare. În plus, ciprioții bîrfesc.
Cu toate astea, mi se povestește o scenă, dintr-o cîrciumă din Paphos: patronul, cipriot, cum îi vede intrînd pe englezi, începe să-i înjure printre dinți. Apoi îi salută politicos, îi întreabă de sănătate și le aduce meniurile.
Iar lucrurile merg înainte, securea cîrcotelii rămîne îngropată.
Foto: flickr