Ţoape şi ghiolbani europeni şi de aiurea

19 martie 2014   Tema săptămînii

De cîteva zile tot încerc să decid cum să încep textul acesta. Problema este că cel mai bun început poate părea uşor misogin. Cum este însă atractiv pentru ce am de gînd, o să caut să îl îndulcesc un pic şi las cititorul să judece în ce măsură este discriminator.

Am în minte o ţoapă autentică. Habar nu am cum o cheamă, dar ştiu bine cum arată, cum se mişcă, ce face. Conduce o maşină de teren bej, pe care o parchează în fiecare dimineaţă pe o cale de acces în pantă, în mijlocul drumului, enervant de mult timp. Să ai maşină de teren, în Köln, e lucru rar. Aici oamenii nu simt nevoia să arate că au. Dimpotrivă, a folosi bicicleta sau transportul public e ceva natural. În oraş se folosesc mai ales maşini mai mici, de mic litraj. Iar acesta e un oraş destul de bogat, al patrulea ca mărime în Germania, cel mai mare din partea cea mai urbanizată a ţării, cosmopolit, bine conectat cu Europa.

Să parchezi în mijlocul drumului fără motiv iar e rar. Ea acolo pune maşina, pe drumul de acces către şcoala fiicei mele. Sînt măcar 30 de automobile care se împiedică de ea în fiecare dimineaţă. Oameni care lucrează în birourile din clădirea din apropiere. Oameni care îşi aduc copiii la şcoală. Mulţi dintre ei nu sînt germani, astfel că în familiile lor ambii parteneri lucrează.

Ţoapa „mea“ nu lucrează. E casnică. Aduce copilul la şcoală, pune maşina în mijlocul pantei, ţopăie pe tocuri, uşor ostentativ, se instalează în faţa porţii şcolii şi conversează cu alte cîteva casnice care vin cu copiii la şcoală. Doar ea e îmbrăcată de parcă ar merge la o cină festivă. Şi care pare a vrea să arate neapărat cine e. Şi pe care, dacă o vezi în supermarket, e sigur că va vorbi afectat despre ceea ce cumpără. Iar dacă vine la serbare cu al doilea copil, nou-născut, iar acesta începe să plîngă în mijlocul serbării, se va amuza de cît de tare e ea şi va spera ca plînsul celui mic să se repete, ca privirile lumii să se aplece din nou asupra ei.

Mă întreb dacă nu cumva ţoapa e ţoapă pentru că are nevoie de mai multă atenţie şi nu ştie cum să o obţină altfel. Poate că acasă e complet altfel. Poate că, de fapt, refulează suferinţe din copilărie, cînd nu a fost băgată în seamă. Sau cînd a fost prea mult băgată în seamă.

E greu să îţi închipui o ţoapă vestică. Încerc să mă plasez în Suedia. Sau în Olanda. Sau în Köln. În mediul meu, oamenii merg cu bicicleta, se îmbracă bine, dar nu ostentativ, nu caută să arate cîţi bani au, caută să fie prietenoşi. Vorbesc vrute şi nevrute, te ascultă. Nu caută să iasă în evidenţă neapărat. Nu sînt talk-show-uri unde sînt şase invitaţi care se duelează verbal care să iasă primul în evidenţă. Societatea nu le oferă des prilejul să îşi arate ţopia.

Dar asta nu înseamnă că ţoapele lipsesc. Îmi vine în minte o alta, cu o fantastică nevoie de a arăta cît e de inteligentă, dar cu reuşite departe de ceea ce pretinde prin atitudine şi înfăţişare. Lansînd opinii aparent savante, dar găunoase, uneori puerile. O recunoşti de la distanţă, auzind zgomotul tocurilor, simţind parfumul folosit prea din belşug, izbindu-te mersul voit apăsat, special ales ca să ştii că vine. Ştii că ea e cea care va desface picioarele larg cînd stă pe scaun, cu fusta ei scurtă, ca să fie văzută de cei aflaţi în cealaltă parte a sălii, mai toţi bărbaţi, unii mai aproape de vîrsta copiilor ei decît de a ei.

Poate că deja umblu cu o altă definiţie a ţopiei decît cea pe care o aşteptaţi. Habar nu am dacă e aşa sau nu. Nu cred însă că există o ţoapă unică, sau o definiţie bătută în cuie a ţoapei. Există mai degrabă sentimente difuze legate de ţoape. Sentimente derivate din modul în care socializezi, din modul în care eşti educat, din cultura căreia îi aparţii. Oare într-un mediu plin de ţoape mai există ţoape definite ca atare? Sau ţopia fiind norma, definiţia ţoapei este deja alta?

Dar nu aceasta este esenţa, ci importantă este întrebarea asupra locului de unde vine ţoapa. Sau ghiolbanul.

Pentru că nu e firesc să discuţi despre ţoape fără să pomeneşti măcar în trecere de ghiolbani. Un prieten mi-a spus de curînd că nu le poţi înţelege pe femei, ele gîndesc diferit. Am rîs cu cea mai bună prietenă a mea despre asta. Femeile nu sînt parte a altui regn, din cîte ştim noi. Şi ele, şi bărbaţii sînt oameni. Cu nevoi, dorinţe, sentimente, emoţii, opinii, atitudini, moduri de a face.

Precum ţoapele, şi ghiolbanii sînt peste tot. Precum posesorul de BMW care era să dea peste mine azi-dimineaţă, pe cînd venea pe contrasens, pe o stradă cu sens unic. În Köln, asta e un lucru rar. Aici – după cum remarca un amic francez –, şoferii rar încalcă regulile, aşteaptă mereu pietonii la stop, nu claxonează. Sînt unii care fac însă excepţie, şi adesea conduc un BMW, şi vor să arate cine sînt.

Ei sînt, ca şi în România, acei bărbaţi care apreciază ţoapele, care li se potrivesc. La noi, au uneori o unghie ceva mai mare şi îi recunoşti după transpiraţie sau după aftershave. La nemţi, transpiraţia dispare, dar rămîne aftershave-ul.

Diferenţele nu sînt doar de bani sau de definire culturală. În principiu, cu variaţii date de obiceiurile locului, ai putea găsi cele două feţe ale aceluiaşi prototip uman cam la fel de des, adică în aceeaşi proporţie în totalul populaţiei. Nu am date pe care să mă bazez, dar observaţia mea e simplă: comparînd aceleaşi grupuri profesionale şi de status social cu care am venit în contact în varii colţuri ale lumii, şi cu precădere în Europa, am constatat că sînt locuri cu mai multe ţoape şi ghiolbani decît altele. Aş pune Rusia la una din extreme, asta dacă Rusia este Europa. Mai spre Vest, ţoapele şi ghiolbanii sînt mai rari. România este pe undeva între extreme, dar las cititorul să decidă dacă e mai aproape de o extremă sau de alta.

Am inclus implicit, în cele de mai sus, răspunsul la întrebarea privind frecvenţa apariţiei personajelor noastre. Am spus că ele au nevoia de a arăta cine sînt, ce au ajuns, şi o fac emiţînd păreri gugumănoase, mirosind a parfum, troncănind din toace, purtînd anumite haine, un ruj ţipător, prea multă pudră de talc, vorbind afectat, expunînd maşini scumpe sau haine nepotrivite cu ocazia.

De ce ai avea însă nevoie să faci asta? De ce să optezi pentru consum ostentativ?

Pe la finalul secolului al XIX-lea, sociologul american Thornstein Veblen observa prezenţa consumului ostentativ, definit prin cheltuirea de bani, cu scopul de a impresiona, la noua clasă de îmbogăţiţi. Între timp, comportamente similare s-au observat şi la clasa de mijloc sau la cei săraci. Ele au fost explicate prin nevoi psihologice de adaptare, de a ieşi din sărăcie, de a indica succesul.

Aş defini comportamentul de ţoapă sau ghiolban în mod similar consumului ostentativ. Aici nu e însă vorba de cheltuirea de bani, ci de a investi energie în nevoia de a arăta cine eşti – prin comportament, prin îmbrăcăminte, prin modul de a vorbi, prin invadarea spaţiului public, prin acapararea lui. Atît şi nimic mai mult. Iar asta se petrece mai des în societăţi unde a arăta cine eşti, a impresiona pe alţii, a căuta să sugerezi că ai putere este mai important. În societăţi tradiţionaliste, mai sărace, mai puţin educate. Şi reprezintă un soi de semnal despre o nevoie umană nesatisfăcută.

Nu aş condamna, prin urmare, pe ţoape şi pe ghiolbani. Mai degrabă i-aş duce la şcoală şi le-aş oferi mai multă înţelegere.

Bogdan Voicu este sociolog şi îl puteţi găsi pe site-ul www.BogdanVoicu.ro.

Mai multe